Se aud pescarusi.
De cateva zile se tot aud deasupra cartierului meu. Nu stiu ce vor si ce naiba cauta aici, dar ma simt printre Pasarile lui Hitchcock. Which kinda freaks me out. : ))
Filmul asta mi-a marcat intr-un fel copilaria. Prima oara l-am vazut cand aveam 5-6 ani, varsta perfecta pentru a crea fixatii unui copil, cand, desi e capabil sa inghita cantitati industriale de informatii, daca apuca sa se sperie de ceva, fiti siguri ca o sa tina minte toata viata. Si acum ii aud vocea tatalui meu, care ma tinea in brate si imi citea replicile cu putina intonatie. Tin minte si ca la sfarsit mi-a explicat foarte cuminte ca nu e decat o alta poveste, ca alea cu zmei si balauri. Degeaba, nici dupa aproape 20 de ani nu pot pricepe rostul vrabiilor. :)))
E ciudat cum in copilarie n-am stiut sa tin la el asa cum ar fi meritat. Poate ca pentru ca in mintea mea, asa cum imi iubeam cei 4 bunici in ordinea in care ma rasfatau, asa si ei doi erau impartiti in 2 echipe: el era Bad Cop, in timp ce mama era Good Cop. Ea, na, ca orice mama, putin blanda, putin dura cand venea vorba de 3-ul luat la fizica intr-a 6a [copiasem :D], niciodata insa mai putin de a fi feminina, niciodata mai jos de statutul de Femeie, asa cum stiu eu ca ar trebui sa fie o femeie, feminina, sensibila si doritoare de protectie din partea lui, dar incredibil de puternica in fata copilului pe care il creste.
Dar bataia mancata de la mama nu ma putea marca niciodata atat de puternic ca orele lungi de morala pe care mi le tinea tata. Mama stia ca ma uit la televizor cand discuta cu mine. Ea ma certa in camera mea, unde nu aveam TV. Tata insa, nu, ma prindea in sufragerie si chiar daca stia ca ascult doar partial, o facea in asa fel incat ma controla din cand in cand. Mai tarziu mi-a spus ca asta a fost incercarea lui de a-mi antrena atentia distributiva. :))
Norocul meu ca am o memorie puternica si imi mai aduc aminte despre ce imi tot vorbeau. Acum stiu cata dreptate au oamenii mari. :)
Si, asa cum vorbeam zilele trecute intr-o pauza de masa, probabil ca mi-as fi usurat viata foarte tare daca as fi facut mai din timp ce ma sfatuiau ai mei, pentru ca sunt ultimii oameni din lume care mi-ar dori raul.
Dar, na, ce copil as mai fi fost eu daca faceam ce zic parintii, nu? :))
la cererea unicului meu fan, am corectat titlul.
De cateva zile se tot aud deasupra cartierului meu. Nu stiu ce vor si ce naiba cauta aici, dar ma simt printre Pasarile lui Hitchcock. Which kinda freaks me out. : ))
Filmul asta mi-a marcat intr-un fel copilaria. Prima oara l-am vazut cand aveam 5-6 ani, varsta perfecta pentru a crea fixatii unui copil, cand, desi e capabil sa inghita cantitati industriale de informatii, daca apuca sa se sperie de ceva, fiti siguri ca o sa tina minte toata viata. Si acum ii aud vocea tatalui meu, care ma tinea in brate si imi citea replicile cu putina intonatie. Tin minte si ca la sfarsit mi-a explicat foarte cuminte ca nu e decat o alta poveste, ca alea cu zmei si balauri. Degeaba, nici dupa aproape 20 de ani nu pot pricepe rostul vrabiilor. :)))
E ciudat cum in copilarie n-am stiut sa tin la el asa cum ar fi meritat. Poate ca pentru ca in mintea mea, asa cum imi iubeam cei 4 bunici in ordinea in care ma rasfatau, asa si ei doi erau impartiti in 2 echipe: el era Bad Cop, in timp ce mama era Good Cop. Ea, na, ca orice mama, putin blanda, putin dura cand venea vorba de 3-ul luat la fizica intr-a 6a [copiasem :D], niciodata insa mai putin de a fi feminina, niciodata mai jos de statutul de Femeie, asa cum stiu eu ca ar trebui sa fie o femeie, feminina, sensibila si doritoare de protectie din partea lui, dar incredibil de puternica in fata copilului pe care il creste.
Dar bataia mancata de la mama nu ma putea marca niciodata atat de puternic ca orele lungi de morala pe care mi le tinea tata. Mama stia ca ma uit la televizor cand discuta cu mine. Ea ma certa in camera mea, unde nu aveam TV. Tata insa, nu, ma prindea in sufragerie si chiar daca stia ca ascult doar partial, o facea in asa fel incat ma controla din cand in cand. Mai tarziu mi-a spus ca asta a fost incercarea lui de a-mi antrena atentia distributiva. :))
Norocul meu ca am o memorie puternica si imi mai aduc aminte despre ce imi tot vorbeau. Acum stiu cata dreptate au oamenii mari. :)
Si, asa cum vorbeam zilele trecute intr-o pauza de masa, probabil ca mi-as fi usurat viata foarte tare daca as fi facut mai din timp ce ma sfatuiau ai mei, pentru ca sunt ultimii oameni din lume care mi-ar dori raul.
Dar, na, ce copil as mai fi fost eu daca faceam ce zic parintii, nu? :))
la cererea unicului meu fan, am corectat titlul.
4 alarm clocks:
Memories? Memoirs? Alta varianta nu e, in afara cazului in care vorbesti franco-engleza :D
memories.
daca atat ai inteles din blogul asta nu era nevoie sa lasi comentariu doar pt titlu :)
A, nu am inteles doar asta, doar ca ma deranja la blogroll :))
Te pomenesti ca vrei sa te laud?
nu, da` nu-mi place sa comentezi neconstructiv :P
Post a Comment