N-am mai scris de mult, stiu. De obicei fac asta cand imi umplu timpul cu diverse salbaticii, experimente, oameni si alte animale de gen. Which is the case si acum. Ma tin cu dintii de cursurile de dans, pentru ca e ceva ce mi-am dorit sa fac de cand eram mica, am descoperit niste muzica noua, niste oameni pe care ii stiam, dar pe care nu i-am cunoscut pana de curand si niste ganduri pe care nu le-am avut atat de des cum le am acum.
Un dor de duca inimaginabil, un dor de a face bine oricui si oricum in jurul meu, un dor de a pune pe picioare o afacere care sa-mi redea aripile, un dor de schimbare si un vis pe care nu stiu daca voi avea ocazia de a-l vedea vreodata implinit, legat de o anumita scoala unde nu stiu daca voi putea ajunge. Un dor fata de oameni pe care nu i-am mai vazut de ani buni, doar de dragul de a vedea daca si cum au mai crescut. Imi place evolutia, am observat-o de curand pe a mea mai in amanunt, pentru ca daca exista posibilitatea de a gandi si mai mult, iata ca de curand m-am uimit pe mine, da, se poate sa ai capul plin de si mai multe tampenii. Si, cum spuneam, imi place de mor sa urmaresc evolutia, intotdeauna m-au fascinat filmuletele gen Discovery, in care mi se arata cum creste o planta, ei bine, da, imi place sa vad ca oamenii de langa mine evolueaza, pt ca odata cu ei ma vad si pe mine si, ei, e un sentiment frumos. :)
Bine, exista si specimene pe care le vad cu tristete cum au ramas pe loc intr-un anumit punct din care refuza cu incapatanare sa iasa. Am vazut azi un film despre oameni tristi, oameni care au avut o deceptie peste care nu pot trece, era doar un film, dar happy-end-urile mi-au placut intotdeauna si, visatoare cum sunt, mi-au redat speranta ca exista si in realitate, ca oamenii chiar se indragostesc frumos si iremediabil, ca parintii chiar mor la batranete, dupa ce si-au crescut nepotii si si-au invatat chiar si stranepotii sa mearga, ca animalele have a mind of their own si ca in cele din urma toti avem speranta unei case cu peluza si gardulet alb, cu doi copii si un caine. si cu niste prieteni dragi, foarte dragi la care sa stii ca poti sa apelezi la 12 noaptea sau dupa o perioada in care n-ati mai vorbit. Sunt, desigur, si oameni care nu au asta ca obiectiv, dar m-am convins eu ca poti sa te zbati ca un chior la serviciu, tot un chior vei ramane daca seara ajungi acasa intr-o casa goala, daca n-ai de sarbatorit niciun Sfant, daca n-ai cui sa-i faci cadou de Craciun o pereche de sosete, etc.
Nici macar nu stiu de ce m-am apucat sa scriu despre astea, stiu doar ca am sentimentul ala minunat in care pur si simplu imi las degetele sa cante la pianul asta al cuvintelor, cu care ma astern pe tastatura in fata voastra si e genial, sa ma simt asa, goala si simpla in fata unor oameni pe care sunt sigura ca nu i-am vazut de mult. E ceva si cu voyeurismul asta, pentru ca asa il percep, ca pe o expunere, ca pe ceva periculos, constientizez, dar macar ma simt libera si ... na, libertatea mi-a placut intotdeauna. :)
De curand a inceput sa imi fie teama. Nu stiu de ce am panica asta, dar am tot felul de ganduri, ii povesteam ieri unei prietene ca ma gandesc la tot felul de situatii negative in care m-as putea afla, testand si imaginandu-mi reactii, incercand sa imi dau seama daca as mai fi acelasi om, daca as mai avea acelasi zambet, daca as mai avea aceleasi principii, daca as mai percepe corectitudinea la fel de puternic. Un gand simplu si, pe care daca tot l-am povestit cuiva, o sa vi-l spun si voua, mi s-a nazarit in bucataria de la serviciu, saptamana trecuta, cand bucata de friptura pe care o incalzeam a inceput sa zboare in bucatele si ma gandeam cum ar fi sa explodeze cuptorul cu microrunde suficient cat sa ma desfigureze, oare as mai avea acelasi serviciu, avand in vedere ca interactionez cu oameni, colegi/clienti, oare cei din jur m-ar putea privi, oare eu i-as putea privi fara sa stiu ca nu mai am acelasi zambet, oare mama ar plange mult pt fata ei pe care i-a placut mereu s-o stie ca e fata ei frumoasa si desteapta, oare as avea taria de caracter sa scot ceva bun si din asta, oare as pune mana si-as sustine mai cu tarie
cauza unor oameni aflati intr-o situatie mai grava decat a mea, oare as capata noi perceptii, oare mi-as pierde din prieteni, oare as gasi altii, oare as innebuni, oare as fi mai fericita si mai recunoscatoare pentru ceea ce am?
Voi innebuni in curand, cel putin asa imi spune gandul care imi transmite ca fara oameni nu as putea trai, de aceea le multumesc acelor putini prieteni pe care am ales sa mi-i pastrez aproape, foarte aproape, high quality priceless people, asa cum denumeam mai demult o fotografie de la Revelion. Totusi, nici lor uite ca nu le spun nici jumatate din ce am in cap, iar celui ce mi-a spus ca si-ar dori sa vada mai mult haos in mine, asa cum eram odata, uite-l, e colorat in mii de tonuri ale intregului spectru de culori, e in dungi si in buline, si in ganduri si in oameni si in cuvinte pe care aleg sa le spun sau nu, in sunete si in mirosuri.
Pentru asta seara, chitara lui Eric Clapton, tonuri de
albastru in sufletul meu ... si pijamaua mea cu "
ciurici". :)
tiile exacte, si mama si tata si eu, nush ce-o fi, dar ne plac lucrurile frumos facute. Asa cum am primit eu ceva in seara asta, ceva al meu si numai al meu, am primit o stea care imi poarta numele in Ursa Mica, iar steaua se mai numeste si UrsuMic si am primit-o de la Ursu, cadou de ziua mea, pe langa alte geeky stuff which I absolutely love si chestii de familie, cum a zis Codrutz, halat de baie roz, etc :))
e unde sunt eu, daca-mi mai apartin sau m-am indragostit asa orbeste de tot ce-am gasit frumos pe lumea asta, cert e ca pana la 25 de ani am acumulat ceva chestii si uite ca eu nici macar nu ii simt ca au venit, serios, imi pare tare rau ca nu-i astept cu asa nerabdare cum ii asteptam pe cei mai mici in alti ani... e primul an cand nu simt ca vine ziua mea, cand nu stiu ce o sa fac, daca ziua mea va fi inca o zi de marti, daca o sa rad, daca o sa plang de fericire sau nu, daca am de alergat, de facut vizite la clienti sau in HO, daca am timp sa pregatesc ziua de miercuri, daca o sa reusesc sa ma bucur de pupaturile de la prajituri. Si pe langa toate astea, am uitat de oamenii mei, nu stiu unde o sa-i duc pe ai mei si pe ai lui maine seara, daca sa-i surprind cu ceva Festival 39 sau daca o sa stau peste program sa termin proiectul care arde, nici macar nu mi-am pregatit haine dragute ca in alti ani, 
nici nu stiu decat ca imi doresc ca oamenii pe care ii iubesc sa-mi fie alaturi, unul din ei langa mine bine de tot, la serviciu, altul cu sufletul, tocmai din India, alti 3 la serviciile lor si cu inimile calare pe mailul de munca, mama si tata, mama si tatal lui, si Mendi si Codrutz si Horia si e deja 12 si pe mine m-a prins scriind, ascultand U2 si gandindu-ma la oamenii care ma fac fericita, alaturi de care vreau sa-mi traiesc tinereti si ierni si apusuri si betii la rasarit de soare si copii si zambete si clipe frumoase si unice, cand ei stiu ca ii iubesc, chiar daca eu le spun foarte rar sau niciodata, ei stiu, iar eu... ma bucur de voi si va multumesc. 25 :)
Horia a zis!
ină din Str. Constantin Caracaş 2-8. Cine vrea să vină este aşteptat la City Grill Victoriei la 7:30, cu micul dejun în stomac şi măcar 6 ore de somn.
