February 25, 2012

de suspensie

Bula se intalneste pe strada cu un prieten care il intreaba:
- Bula, am auzit ca ti-a murit soacra. Ce-a avut?
- Ceva bijuterii, un televizor si putine economii...
- Nu asta te-am intrebat. Ce i-a lipsit?
- Pai, masina, o casa sau un apartament proprietate personala... ...
- Bula, de ce a murit?
- A fost la noi in vizita, eu i-am spus sa mearga in pivnita sa duca niste cartofi, sa facem pireu. A cazut pe scari si si-a rupt gatul.
- Ce ghinion! Si ce-ati facut?

- Macaroane cu branza.

February 24, 2012

.

"Unde sunt oamenii? ... esti atat de singur."
"Singur esti si printre oameni."

LE: din Micul Print

February 16, 2012

viata fara pisici

Nu credeam ca voi ajunge in punctul in care voi spune ca nu am un animal in casa. Sintagma este corecta de cateva luni, adica de tot atatea luni de cand m-am mutat din casa alor mei. Dar aveam animale in casa lor, deci pana la urma sintagma asta nu era chiar corecta, si pentru ca inca nu m-am dezobisnuit de a scoate pe gura cuvantul "acasa" atunci cand fac referire la casa parintilor mei.

De mult nu m-am mai lovit de o melodie ca asta. Care sa ma loveasca si ea inapoi, care sa se lipeasca de creierul si centrii mei nervosi de parca ar fi ceva caruia nici macar nume nu-i pot gasi.
Ca si cum ar fi ea insasi un adeziv, un adeziv care sa mi se lipeasca de minte si de tot aerul pe care il respir.

"Cum sa nu-ti gasesti locul? Cum sa stai locului si sa nu-ti gasesti locul?" de azi dimineata ma gandesc cum sa raspund la intrebarea asta.

viata fara pisici e ceva ciudat.

luminita, ma auzi?

Ok, ce-am scris/linkuit gresit in postarea asta, astfel incat sa primesc zeci, ba chiar, sute de comentarii spam in ultimele luni? :|
Si oare de ce scriu asta aici, eu oare chiar nu stiu ca de cand am lasat blogul asta sa zaca in paragina, mi-am pierdut si mana de vizitatori pe care o mai aveam? :-<

February 12, 2012

nedrept.

Pur si simplu asa e. Cuvantul asta imi vine in cap de fiecare data cand ma simt neputincioasa.
Stii ca in jurul tau se intampla lucruri pe care, oricat te-ai stradui, nu ai cum sa le impiedici sa se intample si pe care stii ca le vei regreta, chiar daca nu esti responsabil pentru ceea ce se intampla.
De cele mai multe ori cand am sentimentul asta, se intampla ca in jurul meu se intampla lucruri pe care mintea mea naiva crede ca ar fi avut cum sa le schimbe. De fiecare data cand aud "s-a facut tot ce era omeneste posibil", imi vine sa crap de ciuda ca sunt doar atat de putin om si ca n-am putut sa fac mai mult, astfel incat "tot ce era omeneste posibil" sa insemne ceva cu adevarat important. Ceva care are un sens pozitiv, despre care oamenii sa stie ca e ceva bun si nu doar un premiu de o stranie consolare, ceva ce aduce semne de tristete, inca de la rostirea primului cuvant.
De ce oamenii aleg sa faca ceva ce duce la distrugerea propriei vieti, nu voi avea niciodata capacitatea de a intelege. O sa refuz si-o sa ma incapatanez cat am sa pot eu de tare, astfel incat sa nu ajung sa inteleg de ce un om alege un lucru care ii face rau, in detrimentul a ceva pozitiv. Astept un om capabil sa-mi explice cat vrea el de mult, despre cum uneori nu ai de unde alege, ca uneori totul se imparte doar intre gri si negru si ca albul nu se intrezareste printre bucatile de durere. Il astept eu pe ala care stie sa-mi spuna de ce.

Mi s-a spus sa scriu ca sa nu-mi pierd indemanarea. Problema e ca de cele mai multe ori am scris cand am fost la cate o extrema sau alta sau cand pur si simplu nu aveam altceva de facut. Am ajuns sa scriu si sa sterg, pentru ca cel mai probabil, pana la sfarsitul frazei, deja ma simt mai bine. Dar pentru ca nu prea am momente la extreme, iar timpul, oricum insuficient pentru cate ar fi de facut, mi-e pretios, nu scriu. Nu mai scriu. Mi-e dor de scris, dar mi-e somn, mi-e foame si uneori mi-e prea lene. Sunt la baza piramidei si de acolo mi-e sila sa ma ridic pentru a scrie.

Template by:

Free Blog Templates