Jucarele.

Cine cunoaste un pic din mine probabil stie ca imi plac paianjenii foarte mult.
Ma tot uit pe foile astea imprastiate pe birou, pe imprimanta, pe monitor, uneori chiar nu reusesc sa gasesc mouse-ul (si are cablu, la dracul) de atatea foi. Ma uit peste ele si brusc imi distrage atentia cate un tantar, pica ametit peste ele; Doamne, ador pastilele alea care-i omoara.
Ma gandesc de foarte mult timp sa imi iau unul, dar inca stau cu ai mei si cred ca mama ar prefera sa plec eu decat sa aduc asa ceva la ea in casa. Ma gandeam acum [desigur, orice pauza de la invatat e binevenita :D] ca mi-ar placea sa ma ridic de la biroul asta inghesuit si sa ma duc sa-l mai hranesc cu cate un tantar din asta ametit.
Sa-l cheme Mitriţă, un nume deosebit de neobisnuit pentru un paianjen, recunosc, dar imi aduce aminte de ceva din copilarie (inca nu am descoperit despre ce e vorba). Si sa-l alint Mimi... well... hell, that`s not nice : ))
Imi place numele asta, pt ca in copilarie m-am si indragostit de paianjeni, cand ma alerga Radu, varul meu, cu un desfacator din ala de sticle care avea un paianjen mare pe el, cu par si tot, si care parea f real. Dupa indelungi plangeri la mama, care nu facea decat sa-mi spuna ca ea nu se baga in joaca noastra (la un moment dat, daca vedeam ca nu merge, ma tavaleam pe jos - that was fun : ))) si ca trebuie sa-mi rezolv singura problemele, iata cum am hotarat eu sa ma razbun pe el: am cautat cel mai mare paianjen din curtea in care ne jucam si i l-am pus lui Radu pe ceafa, apoi micutzul i-a alunecat in tricou.
In momentul ala, temerea s-a transferat la varu-miu and victory was mine! muhahaaaaaaaa : ))

O surpriza:

: )