E ciudat cum unele lucruri despre care stii ca ar putea sa se intample, totusi atunci cand se intampla te iau prin surprindere. Astazi realizez ce mi-a spus un om de curand, despre luatul prin surprindere. Nu l-am inteles atunci si n-am putut sa accept aceasta idee, cum se poate sa fii surprins de lucruri la care te astepti.
Sunt chestii despre care stii, dar refuzi sa le vezi. Discutam despre acele lucruri despre care stii ca se vor intampla, dar pur si simplu creierul, sufletul si toata fiinta ta iti transmit sa refuzi sa accepti ca ar putea fi asa. Iar cand se intampla, te lovesc fix in moalele capului si nu stii incotro s-o apuci.
Incerc sa-mi dau seama de unde ar trebui sa primesc niste raspunsuri ca sa pot sa fac lucrurile sa iasa bine pana la urma. Creierul meu inca refuza sa inghita niste intamplari, iar sufletul meu se izbeste de toti peretii cu mainile pe urechi, urland din toti rarunchii ca asa ceva nu va accepta in veci.
Stiu, am foarte bine intiparita in minte conceptia aia foarte sanatoasa cum ca daca vrei ceva trebuie sa ceri, altfel nu poti avea pretentia sa primesti, dar daca vreau ca niste lucruri sa fie si ele nu pot fi, este ca astea se transforma pe parcurs in dezamagiri si/sau tristeti?
Si daca aveam nevoie de vreo motivatie mai puternica sa ma las definitiv de fumat, acum o am. Asa cum ziceam zilele trecute, de ce ajungem sa facem niste lucruri abia cand primim palme, nu pot sa inteleg. Iar daca eu, Miezu, Ioana, omul, are vreo pretentie de la oamenii din jur, ca acestia sa se schimbe sau sa imbunatateasca ceva, atunci va trebui sa incep de la radacina. Eu.
Sunt chestii despre care stii, dar refuzi sa le vezi. Discutam despre acele lucruri despre care stii ca se vor intampla, dar pur si simplu creierul, sufletul si toata fiinta ta iti transmit sa refuzi sa accepti ca ar putea fi asa. Iar cand se intampla, te lovesc fix in moalele capului si nu stii incotro s-o apuci.
Incerc sa-mi dau seama de unde ar trebui sa primesc niste raspunsuri ca sa pot sa fac lucrurile sa iasa bine pana la urma. Creierul meu inca refuza sa inghita niste intamplari, iar sufletul meu se izbeste de toti peretii cu mainile pe urechi, urland din toti rarunchii ca asa ceva nu va accepta in veci.
Stiu, am foarte bine intiparita in minte conceptia aia foarte sanatoasa cum ca daca vrei ceva trebuie sa ceri, altfel nu poti avea pretentia sa primesti, dar daca vreau ca niste lucruri sa fie si ele nu pot fi, este ca astea se transforma pe parcurs in dezamagiri si/sau tristeti?
Si daca aveam nevoie de vreo motivatie mai puternica sa ma las definitiv de fumat, acum o am. Asa cum ziceam zilele trecute, de ce ajungem sa facem niste lucruri abia cand primim palme, nu pot sa inteleg. Iar daca eu, Miezu, Ioana, omul, are vreo pretentie de la oamenii din jur, ca acestia sa se schimbe sau sa imbunatateasca ceva, atunci va trebui sa incep de la radacina. Eu.
0 alarm clocks:
Post a Comment