Spuneam mai demult ca daca noi nu ne ajutam, pe noi insine, atunci cine ar trebui sa faca acest gest pentru noi?

Lasand la o parte gandurile de independenta egoista pe care mi le asum, iata ca nu mereu ne aflam in pozitia in care ne putem descurca fara ajutorul celor din jur, fie ca stim sa il cerem, fie ca avem oameni care ni-l ofera fara sa ceara nimic in schimb.

In dictionare cred ca ii zice omenie la chestia asta.

Bunul si bravul meu amic, zugravu, isi doreste sa ajute un pui de om.

Alaturi de el, suntem noi, cei care il cunoastem, dar ca ajutorul nostru sa fie consistent, ne-am propus sa incepem ducand vorba mai departe si punand mana de la mana, pana la indeplinirea cu succes a misiunii pe care impreuna ne-o asumam.

Cu permisiunea lui si prin intermediul cuvintelor sale, faceti si voi un exercitiu de omenie:

"In cartea sa “Jurnal 2003 -2009”, Oana Pellea propune un exercitiu. Exercitiu de umanizare si de conectare cu realitatea, i-as spune eu. Cred ca aceasta a fost si intentia autoarei.
Exercitiul propune cititorului sa faca una dintre activitatile zilnice cu mana stanga la spate. Ca si cum mana stanga nu ar fi. Cati dintre voi veti incerca sa faceti asta?
Sa deschideti usa in timp ce aveti si bagaje, doar cu dreapta. Sa inchideti usa si sa o incuiati doar cu dreapta.Sa va legati sireturile de la pantofi doar cu dreapta.
Sa va imbracati doar cu dreapta.
Sa faceti o cafea sau sa mancati doar cu dreapta.
Cati dintre voi pot duce exercitiul mai departe de atat si isi pot imagina o viata in care ar avea doar o mana? Cea dreapta.
Este o perspectiva care nu suna prea bine. Asa e? O perspectiva care sperie? Care sufoca, intr-un fel? Care nelinisteste?

Richard este nepotelul unei bune prietene. S-a nascut doar cu o manuta. In timpul sarcinii parte din manuta stanga i-a fost amputata intr-un proces cu o denumire medicala de neinteles pentru multi.

O proteza care sa il ajute sa fie un copil ca toti ceilalti si sa aiba astfel o copilarie fericita, costa evident mai mult decat parintii sai, romani in aceasta Romanie plina de griji si probleme, isi pot permite: intre 15.000 si 20.000 de euro.
Credeti ca din putinul, multul sau prea multul vostru ati putea dona pentru Richard?Daca raspunsul pe care vi-l veti da sincer la aceasta intrebare este unul afirmativ atunci puteti dona in conturile asociatiei “Mana de la mana”, asociatie pe care parintii au infiintat-o cu speranta ca vor strange banii necesari protezei.

Cu speranta ca veti accepta mesajul acesta de astazi ca unul care cere ajutorul si nu ca un spam emotional care rapeste din timpul atat de usor catalogat de multi ca fiind “pretios”, va doresc sa aveti ganduri bune. Ganduri bune, fara sa mai pun intrebarea "pentru ce e pretios timpul daca intorci spatele de fiecare data cand poti ajuta un om"?

ASOCIATIA MANA DE LA MANA

TG MURES, STR. PODENI NR. 56 AP2
CIF 27859533
CONT IBAN: RO57 RNCB 0193 1197 7650 0001 (BCR)"

Si daca tot auzim sau simtim pe propria piele ce inseamna expresia "dinte pentru dinte, ochi pentru ochi", hai sa vedem ce inseamna mana de la mana pt Richard!

Sau cum sa te frangi in cateva zile. Pai dupa ce ca le aveam pe alea interioare, pe care, nu-i panica, le trecem, dar dureaza, acum uite cum in cateva zile am atacat si exteriorul. Un birou care nu s-a dat la o parte din calea mijlocului meu, o conserva care si-a cerut partea, un alt birou care nu s-a ridicat in acelasi moment cu capul meu si uite cum s-au produs coliziunile si extorsiunile si s-a lasat cu dureri de cap.

Bine ca azi m-am dus la dansuri si nu m-am incalzit, fix cat sa-mi sucesc nitel gatul si sa raman cu el oarecum intr-o parte.

Dar e ok.

Toate bune, toate inainte. :)

A nu se intelege din postarea asta ca sunt ametita, imprastiata, aeriana sau alte derivate din astea de zodie. Nu-i asta, poate-s doar indragostita. :)

Dar nici asta nu cred ca e, doar e cunoscut faptul ca ma impiedic si de rosturile de la gresie, deci e ok.

Probabil ca pur si simplu asa sunt eu, eu si cu vanataile mele, suntem fericite impreuna. :) Ele sunt colorate, mie imi plac culorile, ele ma dor, eu le pacalesc sa treaca. Hai ca merge si-asa. :)

Ma duc sa caut niste Lasonil [ca-n copilarie :X] sau macar o lingura rece sa-mi pun pe cucuiul din crestet. : ))

Daca ai ceva bun de spus, spune-l, da-l afara, scoate-l din tine. Poate faci oamenii sa zambeasca. E pacat sa nu faci oamenii sa zambeasca daca tot ai cu ce.
Daca ai ceva pe suflet, spune-l, da-l afara, scoate-l din tine. Adevarul may set you free. Si e pacat de tine sa-ti incaruntesti sufletul. Asa mi-a zis un om mare azi :)

Ascult muzica de o gramada de vreme.

Uneori obsedez pe o melodie zile in sir, apoi o las balta. In alte dati mi se pune pata pe o melodie dar pe care o ascult mai rar, fix atunci cand trebuie.

Uneori ascult versurile, alteori le observ abia dupa ceva ascultari.

Uneori caut versurile pe net, alteori le prind atunci cand se canta langa mine.

Uneori ascult o melodie si fredonez versurile aiurea, asa cum le-am inteles sau asa cum mi-ar fi placut sa fie.

Un fel de:

Tonight I'm alone to go high belong to you

Tonight I'm alone to go high belong to you

Tonight I'm alone to go belong to you

In state of confusion you made an illusion

un fel de multumesc pentru liniste. Am visat urat, m-am trezit nervoasa, m-am linistit, acum nu mai vreau sa adorm. : )

"Through the sorrow all through our splendor

Don't take offence at my innuendo."

Serios, n-o luati asa personal. E vorba doar despre setul meu de filtre aici. Nimic mai mult. Se intampla cate ceva si nu stiu de unde sa apuc drumul asta. E ok. Ne calmam.

of.

Am condus aseara de una singura prin Bucuresti incercand sa-mi pun gandurile in ordine si sa gasesc solutii la ceea ce se intampla nu neaparat mie, cat fix in jurul meu, dar care ma afecteaza si imi da alte planuri peste cap.

Singura problema e ca am condus frumos sau uneori cu viteza, insa cu mintea absolut blank, ceea ce rareori mi se intampla, sa nu mi se plimbe un gand pe acolo, uneori chiar si in momentele in care mi-as dori sa fie doar liniste si pace.

Atunci, daca pe ganduri nu merge, hai sa pun pe hartie, m-ar sfatui bunul meu mentor, GB.

Stau acum sa ma gandesc daca e corect, normal si moral, sa-mi planific viata pe un termen mediu intr-un fisier excel. De ce n-ar merge, doar e defect profesional, lucrez in Office, hai sa scoatem ceva bun din orice rahat, corect?

Fac rapoarte. Si sunt satula de ele.

Atunci la dracu, mie de ce nu mi-e usor sa-mi fac o vanzare buna? Sau un raport? Sau o prezentare in powerpoint, cu slide-uri colorate, amuzante, motivante si "catchy" despre cum va fi ce va urma?

Paint, stie cineva sa lucreze in Paint?

E ciudat cum unele lucruri despre care stii ca ar putea sa se intample, totusi atunci cand se intampla te iau prin surprindere. Astazi realizez ce mi-a spus un om de curand, despre luatul prin surprindere. Nu l-am inteles atunci si n-am putut sa accept aceasta idee, cum se poate sa fii surprins de lucruri la care te astepti.
Sunt chestii despre care stii, dar refuzi sa le vezi. Discutam despre acele lucruri despre care stii ca se vor intampla, dar pur si simplu creierul, sufletul si toata fiinta ta iti transmit sa refuzi sa accepti ca ar putea fi asa. Iar cand se intampla, te lovesc fix in moalele capului si nu stii incotro s-o apuci.

Incerc sa-mi dau seama de unde ar trebui sa primesc niste raspunsuri ca sa pot sa fac lucrurile sa iasa bine pana la urma. Creierul meu inca refuza sa inghita niste intamplari, iar sufletul meu se izbeste de toti peretii cu mainile pe urechi, urland din toti rarunchii ca asa ceva nu va accepta in veci.

Stiu, am foarte bine intiparita in minte conceptia aia foarte sanatoasa cum ca daca vrei ceva trebuie sa ceri, altfel nu poti avea pretentia sa primesti, dar daca vreau ca niste lucruri sa fie si ele nu pot fi, este ca astea se transforma pe parcurs in dezamagiri si/sau tristeti?

Si daca aveam nevoie de vreo motivatie mai puternica sa ma las definitiv de fumat, acum o am. Asa cum ziceam zilele trecute, de ce ajungem sa facem niste lucruri abia cand primim palme, nu pot sa inteleg. Iar daca eu, Miezu, Ioana, omul, are vreo pretentie de la oamenii din jur, ca acestia sa se schimbe sau sa imbunatateasca ceva, atunci va trebui sa incep de la radacina. Eu.

M-am uitat la filmuletul asta si m-am infrigurat de-a dreptul.

Nu pot decat sa ma gandesc la ce-o fi in sufletul oamenilor de acolo si la Ana noastra, la care ne-am gandit atatia zilele astea. Dar sa stiti ca ea e bine, la ei nu e atat de rau si ne multumeste tuturor pentru gandurile bune.

Si ma mai gandesc la cat de bine ar trebui sa luam in considerare faptul ca asa cum suntem, e bine, e foarte bine, pentru ca uite cum e acolo, uite cat de mici suntem, de fapt. Si noi totusi suntem bine. Nu sfatuiesc niciodata pe cineva sa se compare cu ceva mai rau, mai jos si astfel sa se multumeasca sa aiba mai putin decat ar putea, dar uite ce se poate intampla, brusc ... ca un atac cerebral despre care nu stii cand vine. Suntem sanatosi sau cel putin incercam sa fim, avem un acoperis deasupra capului si pe oamenii nostri pe langa noi. Mai mult decat atat, putem sa dam din coate sa avem de toate, dar sa nu niciodata ca asa cum suntem, asa ne avem.

E trist ca inca nu invatam sa apreciem lucrurile decat atunci cand primim palme, dar eu tot sper ca intr-o zi o sa fim si altfel.

Sunt o vicioasa. Sunt pofticioasa si curioasa, si rasfatata si capricioasa. Si pisica si egoista, apoi dau totul si. Si.

Sunt convinsa ca fiecare dintre noi are in minte un moment pe care si-ar fi dorit sa nu fi fost nevoie sa-l fi incheiat vreodata. O discutie, un dans, o cafea, un concert, o zi de primavara, un proiect, o idee, o imbratisare, o pereche de cuvinte. Daca le adunati pe toate ... probabil ca va rezulta un weekend perfect.

Intr-o zi o sa gasesc solutia opririi timpului in loc. O sa-mi multumiti atunci.

Sunt o idealista.

Am o memorie fantastica. Fantastic de selectiva si de sugubeatza, cateodata.

Retin toate cacaturile, iar la lucrurile mari sunt cu dinte-pauza-lipsa-gaura.

Stiu cine mi-a dat sa ascult o formatie pt prima oara.

Stiu ce am remarcat la el in ziua in care ni s-a facut cunostinta.

Stiu ca un alt el era foarte suparat pe ea, a lui de atunci, iar eu n-aveam nicio treaba cu niciunul.

Stiu unde eram cand am mancat inghetata din aia impreuna, pt prima oara.

Stiu ca am ras cand mi s-a raspuns frumos la o intrebare stupida.

Intrebarea n-o mai stiu.

Stiu ce gust avea porcaria aia albastra cu multa gheata, din care am baut amandoi cu 2 paie, pt ca nu mai aveam bani decat pentru o singura porcarie albastra.

Nu mai tin minte de ce nu mai aveam bani.

Stiu ce cadou a primit de ziua ei acum 6 ani si mai stiu ca nu i-a placut.

Inca am oroare sa fiu trimisa dupa cadouri pentru ea. :D

Stiu cum arata palaria aia de paie pe care am purtat-o juma de vara, desi imi era mare si aratam caraghios.

Stiu ce-am mai zambit cand am gasit un smiley desenat cu apa pe jos, intr-un parc.

Nu mai stiu despre ce lucruri foarte importante am vorbit cu el in ziua in care am gasit acel smiley.

Mi-aduc aminte cand am decorat locul si-am asteptat cuminte s-o vad zambind.

Nu mai stiu de ce in dimineata aia am intarziat, taman de ziua ei.

Stiu cum arata piatra pe care am stat cocotata o noapte intreaga si m-am uitat la ploaia de stele.

Nu stiu de ce de atunci n-am mai ajuns niciodata la mare in perioada in care sunt ploile de meteoriti.

Stiu un bustean, un baiat si o chitara care nu era a noastra, doua izoprene si multe stele cazatoare, totul totusi fara un romantism exagerat, dar plin de caldura.

Stiu o discutie lunga cu un om pe care il dispretuiesc si astazi.

Nu mai stiu ce culoare au ochii lui.

Stiu un set de poze facute in graba, pentru ca ne pleca autocarul.

Nu mai stiu de ce am asteptat atat pana sa facem pozele alea.

Stiu niste oameni si niste lucruri, stiu niste sunete si niste mirosuri, niste zambete si alte zambete. Si mai stiu ca orice mi s-ar intampla, toate lucrurile frumoase pe care le-am adunat in mine de atatia ani si la care continuu sa tot adun si adun, ma vor colora mereu, indiferent de griurile care-mi tot apar si apar.

Mi-a zis o fata ieri, cum ca optimismul e bun pana cand nu mai ai nici macar puterea sa zambesti. Sterge gri-ul, om frumos, aici nu e loc de interpretare, avem alb sau negru. Hai cu albul. : )

sursa foto

Cam de cate ori in viata pe care o avem de trait ne este disponibila varianta alegerii gresite, fara consecintele aferente? Intreb ca sa stiu cate mai am la indemana. Sa stiu daca sunt pe cale sa fac o alegere ca apoi sa-mi rod unghiile cu tot cu degete de atata oftica sau daca le-am epuizat si this is it, de data asta chiar imi iese.

Niciodata nu mi-a placut sa joc ceva unde sa nu pot calcula miscarea urmatoare. Zaruri, carti, oameni. Cine dracu stie cat noroc o sa am? Cata ruleta ruseasca se ascunde in spatele lor? Si de ce? Si pana unde? Si de fapt, de ce dracu e asa, de ce nu ne obisnuim sa spunem lucrurilor pe nume? Daca am fi toti asa, s-ar scuti foarte mult timp pierdut cu lucrurile facute pe sub mana, scarpinate cu mana stanga pe partea dreapta a capului, facute in ceata, o fi, n-o fi, pica, nu pica. Am castiga un timp pe care l-am putea petrece cu cei dragi, la o inghetata, la un campionat de bowling. Am castiga un timp in care am putea face bani, bani multi, daca tot ii iubim atat de mult.

Ca orice chestie lasata pe planeta asta de cine vreti voi, cel mai probabil ca si incertitudinea are farmecul ei aparte. Zilele astea nu i-l vad, dar cand imi voi reveni, probabil ca o sa vad curcubeu si-n incertitudine. Pana atunci, sa moara gri-ul. Sa fie alb sau negru.

Sa fie primavara, c-am uitat sa va zic. :)