N-am mai scris de mult, stiu. De obicei fac asta cand imi umplu timpul cu diverse salbaticii, experimente, oameni si alte animale de gen. Which is the case si acum. Ma tin cu dintii de cursurile de dans, pentru ca e ceva ce mi-am dorit sa fac de cand eram mica, am descoperit niste muzica noua, niste oameni pe care ii stiam, dar pe care nu i-am cunoscut pana de curand si niste ganduri pe care nu le-am avut atat de des cum le am acum.
Un dor de duca inimaginabil, un dor de a face bine oricui si oricum in jurul meu, un dor de a pune pe picioare o afacere care sa-mi redea aripile, un dor de schimbare si un vis pe care nu stiu daca voi avea ocazia de a-l vedea vreodata implinit, legat de o anumita scoala unde nu stiu daca voi putea ajunge. Un dor fata de oameni pe care nu i-am mai vazut de ani buni, doar de dragul de a vedea daca si cum au mai crescut. Imi place evolutia, am observat-o de curand pe a mea mai in amanunt, pentru ca daca exista posibilitatea de a gandi si mai mult, iata ca de curand m-am uimit pe mine, da, se poate sa ai capul plin de si mai multe tampenii. Si, cum spuneam, imi place de mor sa urmaresc evolutia, intotdeauna m-au fascinat filmuletele gen Discovery, in care mi se arata cum creste o planta, ei bine, da, imi place sa vad ca oamenii de langa mine evolueaza, pt ca odata cu ei ma vad si pe mine si, ei, e un sentiment frumos. :)
Bine, exista si specimene pe care le vad cu tristete cum au ramas pe loc intr-un anumit punct din care refuza cu incapatanare sa iasa. Am vazut azi un film despre oameni tristi, oameni care au avut o deceptie peste care nu pot trece, era doar un film, dar happy-end-urile mi-au placut intotdeauna si, visatoare cum sunt, mi-au redat speranta ca exista si in realitate, ca oamenii chiar se indragostesc frumos si iremediabil, ca parintii chiar mor la batranete, dupa ce si-au crescut nepotii si si-au invatat chiar si stranepotii sa mearga, ca animalele have a mind of their own si ca in cele din urma toti avem speranta unei case cu peluza si gardulet alb, cu doi copii si un caine. si cu niste prieteni dragi, foarte dragi la care sa stii ca poti sa apelezi la 12 noaptea sau dupa o perioada in care n-ati mai vorbit. Sunt, desigur, si oameni care nu au asta ca obiectiv, dar m-am convins eu ca poti sa te zbati ca un chior la serviciu, tot un chior vei ramane daca seara ajungi acasa intr-o casa goala, daca n-ai de sarbatorit niciun Sfant, daca n-ai cui sa-i faci cadou de Craciun o pereche de sosete, etc.
Nici macar nu stiu de ce m-am apucat sa scriu despre astea, stiu doar ca am sentimentul ala minunat in care pur si simplu imi las degetele sa cante la pianul asta al cuvintelor, cu care ma astern pe tastatura in fata voastra si e genial, sa ma simt asa, goala si simpla in fata unor oameni pe care sunt sigura ca nu i-am vazut de mult. E ceva si cu voyeurismul asta, pentru ca asa il percep, ca pe o expunere, ca pe ceva periculos, constientizez, dar macar ma simt libera si ... na, libertatea mi-a placut intotdeauna. :)
De curand a inceput sa imi fie teama. Nu stiu de ce am panica asta, dar am tot felul de ganduri, ii povesteam ieri unei prietene ca ma gandesc la tot felul de situatii negative in care m-as putea afla, testand si imaginandu-mi reactii, incercand sa imi dau seama daca as mai fi acelasi om, daca as mai avea acelasi zambet, daca as mai avea aceleasi principii, daca as mai percepe corectitudinea la fel de puternic. Un gand simplu si, pe care daca tot l-am povestit cuiva, o sa vi-l spun si voua, mi s-a nazarit in bucataria de la serviciu, saptamana trecuta, cand bucata de friptura pe care o incalzeam a inceput sa zboare in bucatele si ma gandeam cum ar fi sa explodeze cuptorul cu microrunde suficient cat sa ma desfigureze, oare as mai avea acelasi serviciu, avand in vedere ca interactionez cu oameni, colegi/clienti, oare cei din jur m-ar putea privi, oare eu i-as putea privi fara sa stiu ca nu mai am acelasi zambet, oare mama ar plange mult pt fata ei pe care i-a placut mereu s-o stie ca e fata ei frumoasa si desteapta, oare as avea taria de caracter sa scot ceva bun si din asta, oare as pune mana si-as sustine mai cu tarie cauza unor oameni aflati intr-o situatie mai grava decat a mea, oare as capata noi perceptii, oare mi-as pierde din prieteni, oare as gasi altii, oare as innebuni, oare as fi mai fericita si mai recunoscatoare pentru ceea ce am?
Voi innebuni in curand, cel putin asa imi spune gandul care imi transmite ca fara oameni nu as putea trai, de aceea le multumesc acelor putini prieteni pe care am ales sa mi-i pastrez aproape, foarte aproape, high quality priceless people, asa cum denumeam mai demult o fotografie de la Revelion. Totusi, nici lor uite ca nu le spun nici jumatate din ce am in cap, iar celui ce mi-a spus ca si-ar dori sa vada mai mult haos in mine, asa cum eram odata, uite-l, e colorat in mii de tonuri ale intregului spectru de culori, e in dungi si in buline, si in ganduri si in oameni si in cuvinte pe care aleg sa le spun sau nu, in sunete si in mirosuri.
Pentru asta seara, chitara lui Eric Clapton, tonuri de albastru in sufletul meu ... si pijamaua mea cu "ciurici". :)
Un dor de duca inimaginabil, un dor de a face bine oricui si oricum in jurul meu, un dor de a pune pe picioare o afacere care sa-mi redea aripile, un dor de schimbare si un vis pe care nu stiu daca voi avea ocazia de a-l vedea vreodata implinit, legat de o anumita scoala unde nu stiu daca voi putea ajunge. Un dor fata de oameni pe care nu i-am mai vazut de ani buni, doar de dragul de a vedea daca si cum au mai crescut. Imi place evolutia, am observat-o de curand pe a mea mai in amanunt, pentru ca daca exista posibilitatea de a gandi si mai mult, iata ca de curand m-am uimit pe mine, da, se poate sa ai capul plin de si mai multe tampenii. Si, cum spuneam, imi place de mor sa urmaresc evolutia, intotdeauna m-au fascinat filmuletele gen Discovery, in care mi se arata cum creste o planta, ei bine, da, imi place sa vad ca oamenii de langa mine evolueaza, pt ca odata cu ei ma vad si pe mine si, ei, e un sentiment frumos. :)
Bine, exista si specimene pe care le vad cu tristete cum au ramas pe loc intr-un anumit punct din care refuza cu incapatanare sa iasa. Am vazut azi un film despre oameni tristi, oameni care au avut o deceptie peste care nu pot trece, era doar un film, dar happy-end-urile mi-au placut intotdeauna si, visatoare cum sunt, mi-au redat speranta ca exista si in realitate, ca oamenii chiar se indragostesc frumos si iremediabil, ca parintii chiar mor la batranete, dupa ce si-au crescut nepotii si si-au invatat chiar si stranepotii sa mearga, ca animalele have a mind of their own si ca in cele din urma toti avem speranta unei case cu peluza si gardulet alb, cu doi copii si un caine. si cu niste prieteni dragi, foarte dragi la care sa stii ca poti sa apelezi la 12 noaptea sau dupa o perioada in care n-ati mai vorbit. Sunt, desigur, si oameni care nu au asta ca obiectiv, dar m-am convins eu ca poti sa te zbati ca un chior la serviciu, tot un chior vei ramane daca seara ajungi acasa intr-o casa goala, daca n-ai de sarbatorit niciun Sfant, daca n-ai cui sa-i faci cadou de Craciun o pereche de sosete, etc.
Nici macar nu stiu de ce m-am apucat sa scriu despre astea, stiu doar ca am sentimentul ala minunat in care pur si simplu imi las degetele sa cante la pianul asta al cuvintelor, cu care ma astern pe tastatura in fata voastra si e genial, sa ma simt asa, goala si simpla in fata unor oameni pe care sunt sigura ca nu i-am vazut de mult. E ceva si cu voyeurismul asta, pentru ca asa il percep, ca pe o expunere, ca pe ceva periculos, constientizez, dar macar ma simt libera si ... na, libertatea mi-a placut intotdeauna. :)
De curand a inceput sa imi fie teama. Nu stiu de ce am panica asta, dar am tot felul de ganduri, ii povesteam ieri unei prietene ca ma gandesc la tot felul de situatii negative in care m-as putea afla, testand si imaginandu-mi reactii, incercand sa imi dau seama daca as mai fi acelasi om, daca as mai avea acelasi zambet, daca as mai avea aceleasi principii, daca as mai percepe corectitudinea la fel de puternic. Un gand simplu si, pe care daca tot l-am povestit cuiva, o sa vi-l spun si voua, mi s-a nazarit in bucataria de la serviciu, saptamana trecuta, cand bucata de friptura pe care o incalzeam a inceput sa zboare in bucatele si ma gandeam cum ar fi sa explodeze cuptorul cu microrunde suficient cat sa ma desfigureze, oare as mai avea acelasi serviciu, avand in vedere ca interactionez cu oameni, colegi/clienti, oare cei din jur m-ar putea privi, oare eu i-as putea privi fara sa stiu ca nu mai am acelasi zambet, oare mama ar plange mult pt fata ei pe care i-a placut mereu s-o stie ca e fata ei frumoasa si desteapta, oare as avea taria de caracter sa scot ceva bun si din asta, oare as pune mana si-as sustine mai cu tarie cauza unor oameni aflati intr-o situatie mai grava decat a mea, oare as capata noi perceptii, oare mi-as pierde din prieteni, oare as gasi altii, oare as innebuni, oare as fi mai fericita si mai recunoscatoare pentru ceea ce am?
Voi innebuni in curand, cel putin asa imi spune gandul care imi transmite ca fara oameni nu as putea trai, de aceea le multumesc acelor putini prieteni pe care am ales sa mi-i pastrez aproape, foarte aproape, high quality priceless people, asa cum denumeam mai demult o fotografie de la Revelion. Totusi, nici lor uite ca nu le spun nici jumatate din ce am in cap, iar celui ce mi-a spus ca si-ar dori sa vada mai mult haos in mine, asa cum eram odata, uite-l, e colorat in mii de tonuri ale intregului spectru de culori, e in dungi si in buline, si in ganduri si in oameni si in cuvinte pe care aleg sa le spun sau nu, in sunete si in mirosuri.
Pentru asta seara, chitara lui Eric Clapton, tonuri de albastru in sufletul meu ... si pijamaua mea cu "ciurici". :)
Eric Clapton - Double Trouble
2 alarm clocks:
cand descopar oameni care (chiar si numai accidental si o data-n viata) isi imaginaza catasrofe posibile cu ei in rol principal sunt tare fericit... cumva imi dau seama ca daca asta este o forma de nebunie atunci suntem mai multi :D
PS
deacord cu tine cu mici modificari:
fara peluza ci cu ditamai campia in fata, fara gard alb ci cu diatamai zidurile de jur impreujur, nu un caine ci vreo 20 (cate unul din toate rasele care imi plac).
o, suntem destui :D
Post a Comment