Intotdeauna mi-au placut Dire Straits. Nu mai stiu daca i-am ascultat prima oara la tata sau la Radu, varul meu, cert e ca mi-au placut mereu vocea linistitoare a dlui Knopfler, cat mai ales acordurile absolut geniale de chitara.

Daca stau acum sa ma gandesc, chitara e ca o pisica. Da, ma gandesc ca are o eleganta aparte sau ca poate avea o furie energizanta si halucinanta sau ca poate crea o mie de alte stari diferite, sub influenta directa a omului ce-si desfasoara nebunia si sufletul pe corzile si corpul ei ... : )

De obicei, in masina, ascult radio, pt ca in rest nu am unde sa ascult si imi place sa am parte de putina diversitate. Dar azi, in drum spre casa, Guerilla al meu a luat-o razna. Nu stiu, nu era pentru mine, parca n-aveam chef sa ascult tambal si vioara si acordeon [da, se intampla :)], asa ca am apasat pe buton si s-a nimerit CD-ul meu cu oldies. Si, pliata pe starea mea interioara, a aparut o melodie care contine aceasta chitara pe care, asa cum imi doresc cateodata sa aud o chitara, am ascultat-o zambind cat de linistita mi s-a desfasurat in timpane. Am condus lejer, cu atentie la drum, dar cu tamplele calde si calme, fara ganduri gri intre ele, fara griji si fara sa am altceva in minte decat strada pe care mergeam si sunetele care ieseau prin boxe si-mi intrau direct in suflet.

Dire Straits - Brothers in Arms

Ce bine ca exista muzica buna. Am un prieten care a invatat sa se bucure de micile placeri ale vietii si il admir foarte mult, pentru ca e mare lucru sa stii sa-ti culegi binele din tot ce poti. : )

La multi ani, Pishku, Shortee, Andy, Jordan, Ezu, Andreea si Andrei! Momentan voi imi veniti in minte acum [exista specifici Andreea si Andrei :D], dar sa traiti toti! :)

Am cateva idei despre politica, dar pentru ca in general mi-e de-a dreptul sila sa ma lansez in discutii referitoare la subiect, n-o sa zic nici acum. Nu va intreb cu cine votati, pentru ca oricum ati raspunde, tot ar fi prost, avand in vedere ca n-avem deloc de unde alege. Nici in primul tur nu erau variante foarte stralucite, dar acum chiar ca-mi vine sa-mi fac stampila cu "die, die, my darling" si sa le-o aplic la amandoi.

Nu stiu unde o sa ajunga tara asta, nu stiu de ce ma incapatanez sa raman aici, am zis mereu ca eu nu vreau sa fiu ca sobolanii care parasesc corabia inaintea dezastrului, dar mi-e teama ca in curand n-o sa mai am ce parasi. Bine ca vine 2012! :)))

Cateva situatii culese din experienta proprie si din popor:

La un spital, medici buni si foarte buni au fost trimisi fortat la pensie, pentru ca erau prea multi. Acum sunt foarte putini si fac garzi peste garzi [adica 24h], astfel incat oboseala ii cuprinde mai repede si mi-e teama sa nu ajunga in situatia de a nu mai fi capabili sa dea acelasi randament.

La un alt spital, concediul fara plata a fost bagat pe gatul unei mase foarte mari de oameni, in acelasi timp, astfel incat cei ramasi in ziua respectiva abia au putut face fata numarului mare de pacienti. Nu mai zic de birocratia si de hartogaria pe care o au de facut, pe langa facutul oamenilor bine.

Pe mine m-a oprit aseara organul pentru ceva ce n-am facut [really, now :)] si mi-a zis pe fata, deloc suav, "bagati acolo in talon si ne intelegem". Acum, nu stiu cum sa zic, ca nu m-am pierdut sau ceva, dar i-am zis foarte sincer ca nu stiu cum sa procedez pentru ca n-am mai fost niciodata in situatia asta. Si mi-a explicat el, pas cu pas, ca sa fie bine.

Nu stiu cum sa va spun, dar in afara de restaurante, cluburi, etc, eu nu las spaga, niciodata n-am lasat, nici la doctor, nici pe nicaieri, poate la magazin sa las restul in maruntis, dar din motive de portofel in care n-am sa-l tin, nu pt altceva. Mi se pare anormal sa las spaga acolo unde oamenii sunt platiti pentru ceea ce fac fata de mine, cu atat mai mult cu cat sunt platiti din salariul meu. A, ca am dus un buchet de flori unui medic care m-a facut bine, aia e altceva, e alegerea mea sa multumesc si sa ii arat respectul unui om care si-a facut bine meseria. Pai ce, pe mine ma plateste vreun client ca i-am furnizat un curs valutar bun si ca i-am salvat o poala de bani?

Ma gandesc la tarile astea mai civilizate, cum noi n-o sa fim nici peste 70 de ani, unde platesti o cafea si ti se aduce restul pe farfurie la cent, nu ca daca esti mai fin la obraz sa fii privit in ochi si sa ti se spuna foarte senin "n-am sa va dau doi lei, e ok, nu?". Zic ca n-o sa fim pentru ca ma gandesc ca singura posibilitate ar fi sa trecem printr-o starpire masiva, gen sa moara toti cei care au aceasta mentalitate stricata. Sa apara o maladie care sa atace nesimtirea si jegurile umane, mama cati ar urla de durere. :)

Urata atitudine am la inceput de weekend, astfel ca va las spre ascultare pe niste engleJi, pe care abia astept sa-i vad live in Jukebox Club - 03/12/09, 9pm:

Dub Pistols - Official Chemical

Un weekend liber va doresc sa aveti! :)

Stiam ca intr-o zi atata expunere o sa ajunga sa-mi faca rau. Acum toata lumea stie ce e mai bine pentru mine, cu exceptia mea, in mod evident. Acum toti imi dau sfaturi pe care nu le cer. Si, culmea, sunt chiar fericita in anumite bucati ale vietii pe care o duc acum, cu exceptia unor zone sensibile to the untrained eye, dar nimic, niciodata nu e de ajuns si nu e perfect, pentru ca, nu-i asa, daca am atinge perfectiunea pe urma ce-am mai face. : )

Am primit o propunere de colaborare legata de ceva frumos, non-profit si non-chestii materiale, asa cum imi place mie sa ma port cu cine merita si cum trebuie.

Si daca tot am pomenit de "trebuie", ma omoara cuvantul asta. Mi-am dat seama ca cine ajunge sa faca lucrurile pentru ca "trebuie", ala nu mai e om decat pe jumatate, coloana lui e pe jumatate plina cu maduva, restul e ca de porumbel, goala si diafana ca vantul de var[z]a. Mereu o sa am in minte cuvintele astea, TREBUIE si URASC, o sa am in minte ca nu am voie sa le folosesc, primul pentru ca imi frange personalitatea in bucati mici, al doilea pentru ca sper sa nu ajung niciodata sa fiu capabila sa-l utilizez. Nu-mi doresc si nu doresc nimanui sa ajunga sa stie ce inseamna cuvintele astea doua.

In alta ordine de idei, campania despre care v-am povestit aici se termina pe 2 Decembrie.

Am strans ceva bani, dar mi-as fi dorit sa am macar reactii pro-active, pozitive si frumoase de la colegii mei, chiar daca stiu ca nu toti au salarii de directori [da, asa e, in ciuda crezului maselor, la banca nu toata lumea are salariu de director, nu toti oamenii din banci sunt hoti, nu toti oamenii din banci au intentia de a te rupe de bani], astfel incat sa contribuie material, dar macar sa fi avut o vorba buna de pus pe rana unor oameni mai amarati decat ei.

De aici am un relativ gust amar, desi e greu sa primesti numai reactii pozitive de la 3000 personalitati diferite, dar macar am primit felicitari pentru cum am desfasurat campania - da, ma laud, e meritul meu, pentru un lucru pe care cred ca l-am facut bine, al meu, jucaria mea, sufletul meu pus pe tava pentru mama lui Teo, prietena mamei mele, pentru colegii mei aflati in situatia ei, pentru cum nu doresc nimanui sa ajunga sa aiba parte de atata durere adunata ani de ani. Datorita lor, pentru ca eu sunt aproape sanatoasa, aproape multumita de ce am si pentru ca am ocazia sa ma bucur de atatia oameni frumosi in jurul meu, da, datorita acelor cazuri despre care mi s-a povestit si pentru cum l-am vazut pe Teo ca a crescut, eu sunt, nu aproape, ci chiar fericita.

Youngbloodz - I`mma shine

Al`fel, da, life`s good. : )

In stilul "un om sanatos mananca 2 kilograme de miere pe zi", iata ce oferta am pentru voi:

Un kilogram de miere buuuuuna plus o carte de pariuri =25 RON.

Astept comenzi, livrarile se fac personal; nu comandati de pe site, pt ca eu va garantez calitatea mierii naturale, care vine de la George, iar in plus va ofer cartea cu autograf din partea autorului-Urs. ;)

Daca in Bucuresti, la Centrul de Transfuzie Sanguina din Str Caracas sunt probleme, atunci saptamana asta avem asa:

In cadrul festivalului studentesc UniFEST2009, organizat de catre Uniunea Studentilor din Romania (USR), studentii din cadrul Societatii Studentilor in Medicina din Bucuresti (SSMB) lanseaza in data de 16 noiembrie o noua editie a campaniei "Doneaza Sange! Fii Erou!".

Campania de donare benevola se va desfasura in perioada 16-20 noiembrie, intre orele 8:30 si 12:30 in Holul de Onoare al Universitatii de Medicina si Farmacie "Carol Davila" Bucuresti din Bulevardul Eroii Sanitari nr. 8.

Sursa: Medic pentru tine

Azi am scos nasul la aer cu soare. Si am facut si-un bine, am fost cu mama la targ sa cumparam varza. Ii place de mine in ultimul timp, mai ales de cand am permis si pot s-o iau de la serviciu [unde saptamana trecuta ea a intrat in contact cu un copil de care mai tarziu am aflat ca avea gripa porcina, dar suntem bine, multumim : )], ca pot s-o plimb si chestii. : )
Da, azi am fost sa iau varza. Si daca tot eram acolo, am luat cartofi si ceapa si ardei si gogonele si ardei iute si struguri si sfecla rosie si ceapa rosie si ceapa verde. Ati inteles voi, vine iarna, iar mama s-a gandit sa cumpere 70kg legume, nu 40 cum am zis mai devreme unor prieteni, ci 70. Am stat si m-am gandit, mama sigur in alta viata a fost erou de razboi sau ceva daca acum sta sa gestioneze 70 kile de muraturi si cartofi prajiti; mi se pare senzational ca la 50 ani are in continuare puterea sa faca lucrurile astea si sa mai aiba si atata placere in a le face, cand pe mine ma doare capul dupa o zi la serviciu si nu mai am chef sa fac nimic cand ajung acasa.
Experienta a fost geniala, in 40 minute cat am stat acolo mi-au trecut tot felul de ganduri frumoase prin cap; mi-am amintit de un prieten drag caruia ii place la nebunie sa mearga la piata, de inca unul caruia ii plac experientele olfactive si de o fata foarte draga care se topeste la vederea soarelui, are mereu seninatate pe moaca atunci cand ii razbate soarele pana pe birou. Le-ar fi placut acolo, erau o gramada de camioane si camionete cu marfa, acolo chiar ca aveai de unde alege, in plus am adulmecat miros de pamant curat, miros de sanatate, ceea ce va doresc si dumneavoastra : ), iar soarele ala care pica asa bland, peste gerul care fusese dimineata ... absolut genial mi s-a parut. : )

Dar tanti Doina n-a parut asa incantata de ideea muraturilor, de data asta cred ca avea niste probleme acasa, pentru ca mi-a spus ca ea nu mai pune muraturi niciodata, daca ii pofteste sotul sau fiica la vreun gogosar, o sa le spuna sa se duca sa-si cumpere de la supermarket. E simpatica, teoretic la un masaj de relaxare omul care maseaza ar trebui sa-ti puna o muzica lejera pe fundal si sa-si vada de treaba, dar femeia asta vorbeste incontinuu despre orice, o ora intreaga ... iar mie imi face o placere enorma s-o ascult, pt ca o vad ca se descarca - nu stiu care dintre noi are parte de relaxare in timpul acelei ore. : )) In plus, in mod ciudat, nu simt ca ii preiau energia negativa, dimpotriva, ma simt foarte bine atunci cand plec de acolo, cand ma pupa pe frunte si imi spune la revedere, parca e o a treia mama pt mine. : ))

Seara am incheiat-o frumos, am mancat cartofi wedges facuti la noua jucarie a MammaBear, cu Ursu si cu MammaBear in bucatarie, apoi cu un ceai la Ramayana alaturi de un Urs jucaus si vesel si la sfarsit cu o plimbare cu masina printr-un oras ceva mai liber, asa cum imi place, seara, liber, oh the road is mine. : )

Daca vinerea mea a fost asa, atunci un weekend cu soare sa aveti si voi! : )

Referitor la blog-ul de ieri, am scris cu Eric Clapton pe fundal, dar acum realizez ca e pacat ca nu v-am impartasit aceasta clasica:

Damian Marley - It Was Written

N-am mai scris de mult, stiu. De obicei fac asta cand imi umplu timpul cu diverse salbaticii, experimente, oameni si alte animale de gen. Which is the case si acum. Ma tin cu dintii de cursurile de dans, pentru ca e ceva ce mi-am dorit sa fac de cand eram mica, am descoperit niste muzica noua, niste oameni pe care ii stiam, dar pe care nu i-am cunoscut pana de curand si niste ganduri pe care nu le-am avut atat de des cum le am acum.
Un dor de duca inimaginabil, un dor de a face bine oricui si oricum in jurul meu, un dor de a pune pe picioare o afacere care sa-mi redea aripile, un dor de schimbare si un vis pe care nu stiu daca voi avea ocazia de a-l vedea vreodata implinit, legat de o anumita scoala unde nu stiu daca voi putea ajunge. Un dor fata de oameni pe care nu i-am mai vazut de ani buni, doar de dragul de a vedea daca si cum au mai crescut. Imi place evolutia, am observat-o de curand pe a mea mai in amanunt, pentru ca daca exista posibilitatea de a gandi si mai mult, iata ca de curand m-am uimit pe mine, da, se poate sa ai capul plin de si mai multe tampenii. Si, cum spuneam, imi place de mor sa urmaresc evolutia, intotdeauna m-au fascinat filmuletele gen Discovery, in care mi se arata cum creste o planta, ei bine, da, imi place sa vad ca oamenii de langa mine evolueaza, pt ca odata cu ei ma vad si pe mine si, ei, e un sentiment frumos. :)
Bine, exista si specimene pe care le vad cu tristete cum au ramas pe loc intr-un anumit punct din care refuza cu incapatanare sa iasa. Am vazut azi un film despre oameni tristi, oameni care au avut o deceptie peste care nu pot trece, era doar un film, dar happy-end-urile mi-au placut intotdeauna si, visatoare cum sunt, mi-au redat speranta ca exista si in realitate, ca oamenii chiar se indragostesc frumos si iremediabil, ca parintii chiar mor la batranete, dupa ce si-au crescut nepotii si si-au invatat chiar si stranepotii sa mearga, ca animalele have a mind of their own si ca in cele din urma toti avem speranta unei case cu peluza si gardulet alb, cu doi copii si un caine. si cu niste prieteni dragi, foarte dragi la care sa stii ca poti sa apelezi la 12 noaptea sau dupa o perioada in care n-ati mai vorbit. Sunt, desigur, si oameni care nu au asta ca obiectiv, dar m-am convins eu ca poti sa te zbati ca un chior la serviciu, tot un chior vei ramane daca seara ajungi acasa intr-o casa goala, daca n-ai de sarbatorit niciun Sfant, daca n-ai cui sa-i faci cadou de Craciun o pereche de sosete, etc.
Nici macar nu stiu de ce m-am apucat sa scriu despre astea, stiu doar ca am sentimentul ala minunat in care pur si simplu imi las degetele sa cante la pianul asta al cuvintelor, cu care ma astern pe tastatura in fata voastra si e genial, sa ma simt asa, goala si simpla in fata unor oameni pe care sunt sigura ca nu i-am vazut de mult. E ceva si cu voyeurismul asta, pentru ca asa il percep, ca pe o expunere, ca pe ceva periculos, constientizez, dar macar ma simt libera si ... na, libertatea mi-a placut intotdeauna. :)
De curand a inceput sa imi fie teama. Nu stiu de ce am panica asta, dar am tot felul de ganduri, ii povesteam ieri unei prietene ca ma gandesc la tot felul de situatii negative in care m-as putea afla, testand si imaginandu-mi reactii, incercand sa imi dau seama daca as mai fi acelasi om, daca as mai avea acelasi zambet, daca as mai avea aceleasi principii, daca as mai percepe corectitudinea la fel de puternic. Un gand simplu si, pe care daca tot l-am povestit cuiva, o sa vi-l spun si voua, mi s-a nazarit in bucataria de la serviciu, saptamana trecuta, cand bucata de friptura pe care o incalzeam a inceput sa zboare in bucatele si ma gandeam cum ar fi sa explodeze cuptorul cu microrunde suficient cat sa ma desfigureze, oare as mai avea acelasi serviciu, avand in vedere ca interactionez cu oameni, colegi/clienti, oare cei din jur m-ar putea privi, oare eu i-as putea privi fara sa stiu ca nu mai am acelasi zambet, oare mama ar plange mult pt fata ei pe care i-a placut mereu s-o stie ca e fata ei frumoasa si desteapta, oare as avea taria de caracter sa scot ceva bun si din asta, oare as pune mana si-as sustine mai cu tarie cauza unor oameni aflati intr-o situatie mai grava decat a mea, oare as capata noi perceptii, oare mi-as pierde din prieteni, oare as gasi altii, oare as innebuni, oare as fi mai fericita si mai recunoscatoare pentru ceea ce am?

Voi innebuni in curand, cel putin asa imi spune gandul care imi transmite ca fara oameni nu as putea trai, de aceea le multumesc acelor putini prieteni pe care am ales sa mi-i pastrez aproape, foarte aproape, high quality priceless people, asa cum denumeam mai demult o fotografie de la Revelion. Totusi, nici lor uite ca nu le spun nici jumatate din ce am in cap, iar celui ce mi-a spus ca si-ar dori sa vada mai mult haos in mine, asa cum eram odata, uite-l, e colorat in mii de tonuri ale intregului spectru de culori, e in dungi si in buline, si in ganduri si in oameni si in cuvinte pe care aleg sa le spun sau nu, in sunete si in mirosuri.

Pentru asta seara, chitara lui Eric Clapton, tonuri de albastru in sufletul meu ... si pijamaua mea cu "ciurici". :)

Eric Clapton - Double Trouble