Sunt obosită, aşa cum mă plâng de ceva timp încoace.
Dar nu pot să vin acasă doar pentru a dormi, refuz să fac asta, indiferent de câtă oboseală aş acumula. Aici am ales să îmi hrănesc mintea şi sufletul, mai ales atunci când corpul nu mă mai susține şi picioarele nu mă mai duc în locurile în care îmi doresc să ajung. Aici îmi cresc visele şi planurile, aici mă bucur de ai mei, aici mă închid în camera mea când vreau să mă bucur de puțină linişte, în sfârşit.
Nu-mi place să mă grăbesc şi încerc să fac lucrurile cât mai adagio cu putință, mai ales când văd că tot ce am în jurul meu parcă e construit în viteză; uneori am senzația, uşor exagerată, desigur, că nu se mai bucură nimeni cu adevărat de o realizare, mereu vrem mai mult şi mai mult, nu mai facem pauze de respiro decât atunci când nu mai putem.
Vizualizez tot ce am scris mai sus ca pe o drumeție pe munte. E ca şi cum ai merge non-stop, fără să te opreşti să faci o fotografie peisajului, fără să tragi în piept o gură mare de aer curat, fără să te opreşti pe o piatră să bei puțină apă. Şi când ajungi la cabană, să mergi în continuare până dai de nimic … acel capăt al tunelului către care cred că alergăm cu toții, unii dintre noi fără să ştie foarte bine pentru ce fac tot efortul ăsta.
Eu mulțumesc pentru inspirație unui geniu:
Dar nu pot să vin acasă doar pentru a dormi, refuz să fac asta, indiferent de câtă oboseală aş acumula. Aici am ales să îmi hrănesc mintea şi sufletul, mai ales atunci când corpul nu mă mai susține şi picioarele nu mă mai duc în locurile în care îmi doresc să ajung. Aici îmi cresc visele şi planurile, aici mă bucur de ai mei, aici mă închid în camera mea când vreau să mă bucur de puțină linişte, în sfârşit.
Nu-mi place să mă grăbesc şi încerc să fac lucrurile cât mai adagio cu putință, mai ales când văd că tot ce am în jurul meu parcă e construit în viteză; uneori am senzația, uşor exagerată, desigur, că nu se mai bucură nimeni cu adevărat de o realizare, mereu vrem mai mult şi mai mult, nu mai facem pauze de respiro decât atunci când nu mai putem.
Vizualizez tot ce am scris mai sus ca pe o drumeție pe munte. E ca şi cum ai merge non-stop, fără să te opreşti să faci o fotografie peisajului, fără să tragi în piept o gură mare de aer curat, fără să te opreşti pe o piatră să bei puțină apă. Şi când ajungi la cabană, să mergi în continuare până dai de nimic … acel capăt al tunelului către care cred că alergăm cu toții, unii dintre noi fără să ştie foarte bine pentru ce fac tot efortul ăsta.
Eu mulțumesc pentru inspirație unui geniu:
Horațiu Mălăele – Sunt orb
şi merg să-mi odihnesc şi corpul, după ce mi-am limpezit mintea… : )
3 alarm clocks:
True. Amuzant e că toţi ajungem, la final, în acelaşi loc. Şi drumul contează, din această cauză, mult mai mult.
A venit vara. Să ne bucurăm de drumul pe care îl avem în faţă, fie el spre mare sau spre Amsterdam :)
I sense "liniste". "Liniste" is good. Good. :)
In primul rand, ma bucur ca te-am facut sa zambesti cu baieteii si fetitele.
In al doilea rand, e un altfel de liniste, se cheama resemnare :)
Post a Comment