Îmi iubesc prietenii. Sunt acei foarte puțini oameni pentru care aş face orice mi-ar sta în putință ca să îi ştiu bine.
Am avut parte de 3 zile pline de soare, de câțiva oameni pe care îi am foarte aproape de suflet, de un telefon care n-a sunat mai deloc, un aparat foto cu care mi-am facut de cap si-am experimentat diverse şi de puțin timp al meu, numai al meu. Probabil că cea mai frumoasă parte a acestui weekend prelungit a fost aceea în care am reuşit ca măcar pentru jumătate de oră să nu mă gândesc la nimic. E o stare genială.
Aveam şezlongul la 2m de mare, iar umbrela groasă, din trestie, aproape că te făcea să îți fie frig. Băusem mai devreme o Sangria cu bucăți de măr, banană şi portocală, preparată de chelnerița care ne întreba mereu dacă ne mai poate servi cu ceva, dacă e totul bine, într-un mod foarte prietenos şi deloc deranjant. Făcusem câteva băi sănătoase deja, apa caldă şi curată era plină de valuri şi mă obosise puțin. Pielea de pe umeri, piept şi mâini părea că are ceva de comentat, dar am avut grijă să îî acopăr țipetele cu cremă din belşug.
La un moment dat am ațipit pentru o oră, cu vocea lui Emilie Simon în căşti, care acoperea orice alt zgomot exterior, mai puțin cel al mării. Nici soarele nu mai ardea atât de tare, era deja 5 după-amiaza şi ieşisem de tot de sub umbrelă. După ce m-am trezit, m-am întors pe burtă, mi-am pus capul în mâini şi am ramas cu ochii înfipți în mare, cu aceeaşi voce în urechi. Ştiu că la un moment dat m-a strigat una din fete şi m-a întrebat ceva; mi-am dat seama că nu ştiu ce să-i răspund, pentru că nu numai că nu auzisem întrebarea, dar nici după ce a repetat-o nu am reuşit să încropesc două cuvinte.
La Balchik a fost genial, aşa cum l-am lăsat ultima oară. Am făcut multe poze şi mi-am clătit ochii din plin cu nuanțe din toate culorile.
Ne-am întors marți.
Am scris textul ăsta de atunci. Îl public aşa târziu pentru că n-am apucat să-l termin până acum. De când m-am întors am simțit din plin că am avut concediu. Nişte zile aglomerate la serviciu, nişte probleme în lumea exterioară, astfel încât s-a dus dracului zâmbetul întins cu atâta delicatețe pe moaca-mi. Problema e că toate astea nu mai dispar odată, ci se tot adună, parcă nu reuşesc să rezolv nimic din ele.
Poate că din această cauză sunt deja sunt cu gândul la următoarea escapadă. Că veni vorba de ea, am vândut şi ultimul bilet! : )
Am avut parte de 3 zile pline de soare, de câțiva oameni pe care îi am foarte aproape de suflet, de un telefon care n-a sunat mai deloc, un aparat foto cu care mi-am facut de cap si-am experimentat diverse şi de puțin timp al meu, numai al meu. Probabil că cea mai frumoasă parte a acestui weekend prelungit a fost aceea în care am reuşit ca măcar pentru jumătate de oră să nu mă gândesc la nimic. E o stare genială.
Aveam şezlongul la 2m de mare, iar umbrela groasă, din trestie, aproape că te făcea să îți fie frig. Băusem mai devreme o Sangria cu bucăți de măr, banană şi portocală, preparată de chelnerița care ne întreba mereu dacă ne mai poate servi cu ceva, dacă e totul bine, într-un mod foarte prietenos şi deloc deranjant. Făcusem câteva băi sănătoase deja, apa caldă şi curată era plină de valuri şi mă obosise puțin. Pielea de pe umeri, piept şi mâini părea că are ceva de comentat, dar am avut grijă să îî acopăr țipetele cu cremă din belşug.
La un moment dat am ațipit pentru o oră, cu vocea lui Emilie Simon în căşti, care acoperea orice alt zgomot exterior, mai puțin cel al mării. Nici soarele nu mai ardea atât de tare, era deja 5 după-amiaza şi ieşisem de tot de sub umbrelă. După ce m-am trezit, m-am întors pe burtă, mi-am pus capul în mâini şi am ramas cu ochii înfipți în mare, cu aceeaşi voce în urechi. Ştiu că la un moment dat m-a strigat una din fete şi m-a întrebat ceva; mi-am dat seama că nu ştiu ce să-i răspund, pentru că nu numai că nu auzisem întrebarea, dar nici după ce a repetat-o nu am reuşit să încropesc două cuvinte.
La Balchik a fost genial, aşa cum l-am lăsat ultima oară. Am făcut multe poze şi mi-am clătit ochii din plin cu nuanțe din toate culorile.
Ne-am întors marți.
Am scris textul ăsta de atunci. Îl public aşa târziu pentru că n-am apucat să-l termin până acum. De când m-am întors am simțit din plin că am avut concediu. Nişte zile aglomerate la serviciu, nişte probleme în lumea exterioară, astfel încât s-a dus dracului zâmbetul întins cu atâta delicatețe pe moaca-mi. Problema e că toate astea nu mai dispar odată, ci se tot adună, parcă nu reuşesc să rezolv nimic din ele.
Poate că din această cauză sunt deja sunt cu gândul la următoarea escapadă. Că veni vorba de ea, am vândut şi ultimul bilet! : )
Şi iată şi trailer-ul:
Trailer 10th edition Sensation Amsterdam 2009 - Wicked Wonderland
Şi, şi, şi … abia aştept să evadăm din nou!
Şi, şi, şi … abia aştept să evadăm din nou!
0 alarm clocks:
Post a Comment