Pur si simplu asa e. Cuvantul asta imi vine in cap de fiecare data cand ma simt neputincioasa.
Stii ca in jurul tau se intampla lucruri pe care, oricat te-ai stradui, nu ai cum sa le impiedici sa se intample si pe care stii ca le vei regreta, chiar daca nu esti responsabil pentru ceea ce se intampla.
De cele mai multe ori cand am sentimentul asta, se intampla ca in jurul meu se intampla lucruri pe care mintea mea naiva crede ca ar fi avut cum sa le schimbe. De fiecare data cand aud "s-a facut tot ce era omeneste posibil", imi vine sa crap de ciuda ca sunt doar atat de putin om si ca n-am putut sa fac mai mult, astfel incat "tot ce era omeneste posibil" sa insemne ceva cu adevarat important. Ceva care are un sens pozitiv, despre care oamenii sa stie ca e ceva bun si nu doar un premiu de o stranie consolare, ceva ce aduce semne de tristete, inca de la rostirea primului cuvant.
De ce oamenii aleg sa faca ceva ce duce la distrugerea propriei vieti, nu voi avea niciodata capacitatea de a intelege. O sa refuz si-o sa ma incapatanez cat am sa pot eu de tare, astfel incat sa nu ajung sa inteleg de ce un om alege un lucru care ii face rau, in detrimentul a ceva pozitiv. Astept un om capabil sa-mi explice cat vrea el de mult, despre cum uneori nu ai de unde alege, ca uneori totul se imparte doar intre gri si negru si ca albul nu se intrezareste printre bucatile de durere. Il astept eu pe ala care stie sa-mi spuna de ce.
Mi s-a spus sa scriu ca sa nu-mi pierd indemanarea. Problema e ca de cele mai multe ori am scris cand am fost la cate o extrema sau alta sau cand pur si simplu nu aveam altceva de facut. Am ajuns sa scriu si sa sterg, pentru ca cel mai probabil, pana la sfarsitul frazei, deja ma simt mai bine. Dar pentru ca nu prea am momente la extreme, iar timpul, oricum insuficient pentru cate ar fi de facut, mi-e pretios, nu scriu. Nu mai scriu. Mi-e dor de scris, dar mi-e somn, mi-e foame si uneori mi-e prea lene. Sunt la baza piramidei si de acolo mi-e sila sa ma ridic pentru a scrie.
