So, I just moved.

You knew that already, as I'm not very good at covering the truth about myself..."that's why you have a personal blog, silly, haha". Yeah, like she said. :)

But as of today, I also moved the blog on a new page, for practical reasons you will not need to read about.

As a mini-teaser, you should know I'm planning to focus more on letting the world know what my woman-child mind produces in the near future; and maybe I'll dig out some old ideas I have put down in my computer along the time, in the "Red/Blue-pill_for my eyes only" category.

So should you wish to continue reading me, please check out this new place - which currently looks exactly like the current one, I know. Don't panic, though, I'm just too lazy to change the template now. :))

Daca plec, hai, vii cu mine? : )

I'm a true-blue romantic. But sometimes I embrace reality with my cruel soul. 

Many people have seen both sides. And I fear both of them, in equal measures.

I learned that sweet&cute coincidences are coincidences and nothing more.

Because if we start seeing something repeatedly, it may be sweet and cute, but it means nothing to the untrained mind. To the trained mind it means just that it has been trained very good in that aspect.

Rehab is for quitters. I miss smoking and I'm a hypocrite for telling people to stop smoking.

I will give myself an additional year before I will stop feeling guilty for telling people to quit smoking. Until then, I'm still in probation.

Speaking of which, tequila is back in my life. :heart:

Let's take "I will always", but let's just say something about "I never" and a little bit about "I love you".

I equally hate and love the above 3 dangerous words/foolishnesses.

Yesterday evening I dined at a restaurant who is now high on my favourite places' list.

Best sea food and desert I've ever had. I'm starting to fall in love with Cuba.

"Nothing is more powerful than the human spirit."

"Life is about creating yourself."

So do something good, while you're at it.

Returning today from Ljubljana I realised I haven't thought enough above my friend, Paris, in a while.

I will never forget you, Paris. But Paris, you see, we will meet in another lifetime, when we will both be cats. 

We have to.

Hit it, Gary:

Your guitar still brings the chills down my spine.

As if life wasn't complicated enough, a snowstorm just had to start.

As if it wasn't cold enough, my book just had to end before I even started writing it.

As if curiosity wasn't enough, my fine cat senses made me put my whiskers in the air.

Sniffing...something's happening.

A sandstorm during a snowstorm must surely happen somewhere. No one has ever heard of such a predicament, but it's happening now in a far-far away land, where 43 squirrels are dancing with their mates, as if that's such a normal thing to dream about.

As if it wasn't hot enough, I just know I attract these things, so there's no one else to blame them for.

Might as well embrace them, Miez, might as well embrace them.

Such is life. : )

In the end, I still haven't found the answer to what is stopping me to finish all projects I start. Most probably, the simplest explanation I have found by now is that, if the process is too long, I am getting bored, like every 2 year-old gets bored of their toys. 

Too bad this usually applies to the most important of them, most important to me. You know how sometimes you find a line in a book or see what may appear like simple small talk in a movie, that turns your mind to reflect on it for half a day? I do that often, I split hairs and get ideas, sometimes from nothing. 

My Mom told me once, in one of our very few argues we've encountered in my mature life, that I sometimes treat the people I most care about, with the least consideration, as if I consider them to be next to me no matter what, without imagining that they someday might just pack their bags and leave. Truth is, what are families and best friends for, if not to stay by your side no matter how much of a perky jerk you are, right? Wrong. That line opened my selfish mind, not a single person around us has to be there no matter what and accept the shit you put them up to just because you are blood related or you share some good memories. After all, blood may mean nothing if you don't need a transplant and good memories can be stained with bad ones, if you choose the wrong path in dealing with anyone in your life. 

I currently have an exact, small number of people whom I can tell I love. Others know that I care about them, but only these few could actually hear the words pop out of my mouth. And I'm proud of it. Nothing good really comes in big quantities.

Fara ezitare spun ca ne simtim inveseliti de obiectele mari, vazute in miniatura si de obiectele mici, vazute mari. 

Adica ne plac puii de ciobanesc mioritic, pentru ca sunt asaaaaaaaa draguti si ne plac casutele in forma de ciupercuta, pentru ca sunt asaaaa de simpatice. Adica ne plac elefanteii in ureche si turnul Eiffel ca breloc si ne plac stropitorile in forma de floricica si sa ne dam in gargarite in parcurile de distractii. 

Da’ normalitatea de cand nu mai e feşăn? 

Si de ce? :)

poza de aici

Toata saptamana a fost coada la agentia de asigurari de la parterul cladirii in care lucrez. Oamenii din front office si-au dublat numarul ieri si azi, ca sa faca fata numarului mare de solicitanti de polite obligatorii pt locuinta, pentru care termenul limita de contractare este astazi.

Si tot vanturandu-ma eu pe usile alea, cu treaba, evident, gen dupa cafea la Mc si sandwich-uri cu pastrama haiduceasca de peste drum sau vorbitul la telefon chestii personale [precum si mersul la cele 8 intalniri avute la foc continuu zilele astea :)], iata ca am reusit sa extrag datele pentru o mini-analiza. Asta pentru ca tot imi place mie sa stau sa observ orice, in ciuda aerului de aeriana [Sâc!] pe care las impresia ca l-as lasa sa ma guverneze macar cateodata. :)

Media de varsta: 50 ani.

Oameni simpli, amarati si in varsta, pentru ca teama de amenzi si ideea de corectitudine tot la amaratul simplu se va gasi mereu.

Ieri, un nene italian care locuieste in Romania de 6 ani, ii povestea colegului meu/prietenului sau italian, venit in vizita in Romania cu afaceri, pt 3 zile, ca la noi in tara, ca si la ei, politicienii sunt de cacao [italienii vorbesc tare colorat :))] si ca in loc sa construiasca un sistem care sa functioneze, aleg sa taie pensiile si salariile bugetarilor. Omul in cauza nu este un mega om de afaceri, si-a deschis un magazin/restaurant cu produse italienesti in Bucuresti si traieste din acest biznis. Discutia a debutat dupa momentul in care o batrana a intrat in magazin spunand ca ii este foame, iar tipul s-a indreptat imediat spre bucatarie si a revenit cu o punga cu mancare.

Tot el a tinut sa mentioneze ca iti trebuie un skill aparte sa deosebesti cersetorii profesionisti de oamenii amarati si ca in niciun caz nu da bani/mancare acolo unde miroase ceva, dar ca atunci cand vede un om aflat in situatia batrenei de ieri, nu se gandeste decat ca omul respectiv poate a fost profesor la viata lui, iar acum, din cauza unui sistem gandit de mafioti si hoti, este nevoit sa isi tarasca batranetea prin cea mai trista forma de respingere.

Discutia cu cersetorii este lunga. As putea scrie pagini intregi, dar nu despre asta este vorba. Mie omul asta mi-a placut. Nici macar nu-mi povestea mie, ii spunea celui venit in vizita, in timp ce eu ma zgaiam la borcanele lui cu de toate. :)

Intr-o conversatie separata --> stiam ca francezii, englezii, italienii sunt nationalisti, dar n-am stiut ca sunt atatia italieni care sa fie dezamagiti de tara lor, asa cum multi dintre noi gandim despre a noastra. Tara lor, in care romanii nostri se duc sa munceasca in cautarea unei vieti mai bune, ii face pe cei mai buni dintre ai lor ... sa isi caute speranta unei vieti mai bune, in alte tari - asa cum am tot auzit povesti cu exemple concrete.

De un an de zile ma tot gandesc sa plec, caci pana atunci am tot zis ca se poate si ca o sa fie bine si ca nu o sa mai am un sentiment de razvratire impotriva mizeriei umane care ma inconjoara, la diverse nivele.

Dar in ultimul an mi-am dat seama si mi-am impatantenit in cap ideea ca, fara niciun soi de emfaza, sunt prea bine crescuta si am invatat prea mult, ca sa primesc atat de putin. Curaj nu am indeajuns, dar nici nu o sa plec in alta tara, ca s-o iau de la zero. Caini cu covrigi in coada am auzit ca ar exista, dar de vazut eu n-am vazut niciodata, asa ca o sa stam cuminti pana se iveste ceva concret si purtator de banet suficient cat sa-mi mentina minimul de confort cu care m-am obisnuit in ultimii ani ... si pe urma o sa mai vedem. : )

... si sa experimentezi, dar la sfarsit o sa-ti dai seama cat timp ai pierdut incercand ... sa-ti dai seama :)) ... ca nu e deloc rau sa fii natural. :)

Incearca-ti asta mai intai, s-ar putea chiar sa-ti si placa de tine. Iar dupa ce punctezi asta, ai sa vezi ca poate o sa ai timp de mai multe bucati din tine, pe care sa ti le supui experimentelor, culorilor si oamenilor. De care vrei tu, ca doar ai de unde alege de toate, pentru toti si pentru toate. :)

Niste chill, ca merge. Nu e natural ca gugustiucii care-mi dorm sub streasina din octombrie incoace, dar e lejer, de vara care nu mai vine. :)

Avem parte de frumos in tot ce ne inconjoara. Asa cum uneori se intampla sa ne acoperim ochii si urechile si sa simtim numai partea grea a leului, uite ca atunci cand suntem cu sufletul putin mai linistit putem sa vedem si partea frumoasa a paharului. Care este mereu acolo. Pur si simplu sta. Si asteapta. Sa deschizi. Ochii. Sufletul. : )

Trag adanc aer in piept, jos mainile de pe ochi si urechi. Avem o treaba de facut, mult frumos de vazut. Pentru ca[-l] merit. Si eu. Si voi. : )

Spuneam mai demult ca daca noi nu ne ajutam, pe noi insine, atunci cine ar trebui sa faca acest gest pentru noi?

Lasand la o parte gandurile de independenta egoista pe care mi le asum, iata ca nu mereu ne aflam in pozitia in care ne putem descurca fara ajutorul celor din jur, fie ca stim sa il cerem, fie ca avem oameni care ni-l ofera fara sa ceara nimic in schimb.

In dictionare cred ca ii zice omenie la chestia asta.

Bunul si bravul meu amic, zugravu, isi doreste sa ajute un pui de om.

Alaturi de el, suntem noi, cei care il cunoastem, dar ca ajutorul nostru sa fie consistent, ne-am propus sa incepem ducand vorba mai departe si punand mana de la mana, pana la indeplinirea cu succes a misiunii pe care impreuna ne-o asumam.

Cu permisiunea lui si prin intermediul cuvintelor sale, faceti si voi un exercitiu de omenie:

"In cartea sa “Jurnal 2003 -2009”, Oana Pellea propune un exercitiu. Exercitiu de umanizare si de conectare cu realitatea, i-as spune eu. Cred ca aceasta a fost si intentia autoarei.
Exercitiul propune cititorului sa faca una dintre activitatile zilnice cu mana stanga la spate. Ca si cum mana stanga nu ar fi. Cati dintre voi veti incerca sa faceti asta?
Sa deschideti usa in timp ce aveti si bagaje, doar cu dreapta. Sa inchideti usa si sa o incuiati doar cu dreapta.Sa va legati sireturile de la pantofi doar cu dreapta.
Sa va imbracati doar cu dreapta.
Sa faceti o cafea sau sa mancati doar cu dreapta.
Cati dintre voi pot duce exercitiul mai departe de atat si isi pot imagina o viata in care ar avea doar o mana? Cea dreapta.
Este o perspectiva care nu suna prea bine. Asa e? O perspectiva care sperie? Care sufoca, intr-un fel? Care nelinisteste?

Richard este nepotelul unei bune prietene. S-a nascut doar cu o manuta. In timpul sarcinii parte din manuta stanga i-a fost amputata intr-un proces cu o denumire medicala de neinteles pentru multi.

O proteza care sa il ajute sa fie un copil ca toti ceilalti si sa aiba astfel o copilarie fericita, costa evident mai mult decat parintii sai, romani in aceasta Romanie plina de griji si probleme, isi pot permite: intre 15.000 si 20.000 de euro.
Credeti ca din putinul, multul sau prea multul vostru ati putea dona pentru Richard?Daca raspunsul pe care vi-l veti da sincer la aceasta intrebare este unul afirmativ atunci puteti dona in conturile asociatiei “Mana de la mana”, asociatie pe care parintii au infiintat-o cu speranta ca vor strange banii necesari protezei.

Cu speranta ca veti accepta mesajul acesta de astazi ca unul care cere ajutorul si nu ca un spam emotional care rapeste din timpul atat de usor catalogat de multi ca fiind “pretios”, va doresc sa aveti ganduri bune. Ganduri bune, fara sa mai pun intrebarea "pentru ce e pretios timpul daca intorci spatele de fiecare data cand poti ajuta un om"?

ASOCIATIA MANA DE LA MANA

TG MURES, STR. PODENI NR. 56 AP2
CIF 27859533
CONT IBAN: RO57 RNCB 0193 1197 7650 0001 (BCR)"

Si daca tot auzim sau simtim pe propria piele ce inseamna expresia "dinte pentru dinte, ochi pentru ochi", hai sa vedem ce inseamna mana de la mana pt Richard!

Daca ai ceva bun de spus, spune-l, da-l afara, scoate-l din tine. Poate faci oamenii sa zambeasca. E pacat sa nu faci oamenii sa zambeasca daca tot ai cu ce.
Daca ai ceva pe suflet, spune-l, da-l afara, scoate-l din tine. Adevarul may set you free. Si e pacat de tine sa-ti incaruntesti sufletul. Asa mi-a zis un om mare azi :)

M-am uitat la filmuletul asta si m-am infrigurat de-a dreptul.

Nu pot decat sa ma gandesc la ce-o fi in sufletul oamenilor de acolo si la Ana noastra, la care ne-am gandit atatia zilele astea. Dar sa stiti ca ea e bine, la ei nu e atat de rau si ne multumeste tuturor pentru gandurile bune.

Si ma mai gandesc la cat de bine ar trebui sa luam in considerare faptul ca asa cum suntem, e bine, e foarte bine, pentru ca uite cum e acolo, uite cat de mici suntem, de fapt. Si noi totusi suntem bine. Nu sfatuiesc niciodata pe cineva sa se compare cu ceva mai rau, mai jos si astfel sa se multumeasca sa aiba mai putin decat ar putea, dar uite ce se poate intampla, brusc ... ca un atac cerebral despre care nu stii cand vine. Suntem sanatosi sau cel putin incercam sa fim, avem un acoperis deasupra capului si pe oamenii nostri pe langa noi. Mai mult decat atat, putem sa dam din coate sa avem de toate, dar sa nu niciodata ca asa cum suntem, asa ne avem.

E trist ca inca nu invatam sa apreciem lucrurile decat atunci cand primim palme, dar eu tot sper ca intr-o zi o sa fim si altfel.

Cam de cate ori in viata pe care o avem de trait ne este disponibila varianta alegerii gresite, fara consecintele aferente? Intreb ca sa stiu cate mai am la indemana. Sa stiu daca sunt pe cale sa fac o alegere ca apoi sa-mi rod unghiile cu tot cu degete de atata oftica sau daca le-am epuizat si this is it, de data asta chiar imi iese.

Niciodata nu mi-a placut sa joc ceva unde sa nu pot calcula miscarea urmatoare. Zaruri, carti, oameni. Cine dracu stie cat noroc o sa am? Cata ruleta ruseasca se ascunde in spatele lor? Si de ce? Si pana unde? Si de fapt, de ce dracu e asa, de ce nu ne obisnuim sa spunem lucrurilor pe nume? Daca am fi toti asa, s-ar scuti foarte mult timp pierdut cu lucrurile facute pe sub mana, scarpinate cu mana stanga pe partea dreapta a capului, facute in ceata, o fi, n-o fi, pica, nu pica. Am castiga un timp pe care l-am putea petrece cu cei dragi, la o inghetata, la un campionat de bowling. Am castiga un timp in care am putea face bani, bani multi, daca tot ii iubim atat de mult.

Ca orice chestie lasata pe planeta asta de cine vreti voi, cel mai probabil ca si incertitudinea are farmecul ei aparte. Zilele astea nu i-l vad, dar cand imi voi reveni, probabil ca o sa vad curcubeu si-n incertitudine. Pana atunci, sa moara gri-ul. Sa fie alb sau negru.

Sa fie primavara, c-am uitat sa va zic. :)

Este groaznic ca un copil sa se piarda in Sectorul 5, sa fie dat in urmarire la Politie si sa nu fie de gasit, desi el se afla de 6 luni de zile intr-un Centru de Plasament din Sectorul 6.

Stiu ca informatia e putere si ca fara comunicare nu putem trai. Poftim inca un exemplu despre cum [nu] sau cat [de greu] functioneaza lucrurile.

In fiecare an in perioada asta o ajut cu ceva pe mama mea. Si de fiecare data cand lucrez la acest ceva, ma gandesc ca problemele mele sunt atat de mici, comparativ cu ce se intampla in jurul meu, incat aproape ca mi-e rusine sa le mai numesc probleme.

Este insa absolut normal sa spunem ca avem probleme atat timp cat nu avem termen de comparatie. Dar si cand viata ne pune acest termen de comparatie in fata ochilor, pai sa ne fie rusine sa sustinem ca avem probleme pe care nu putem sa le rezolvam.

Nu vrem. Nu ca nu putem. O sa sustin asta pana in panzele albe, nu ca nu poti, ci ca nu vrei. Nu e suficient doar sa vrei, dar niste munca n-a omorat pe nimeni - niste munca din aia care te ajuta sa indeplinesti vise e foarte smechera.

Sa v-aud. Break free. : )

Facebook face minuni!

Dupa aceasta criminala zi, iata ca rad cu lacrimi. Am descoperit ceva si rad cu lacrimi. Nu va zic mai multe. Pura intamplare, nici macar n-a trebuit sa sap, it was right there, in front of me, in tot acest timp. OMG =)))

Gata, gata, scuze pentru reactia exagerata, moment`s gone.

Of, some people never change. : )

Ca tot vorbeam azi cu un drag despre o situatie banala [barfeam], uite ca ajungi sa te plafonezi intr-o situatie din care nu mai iesi, cat de gri o fi ea. Dar pe urma, dragule, am stat eu si m-am gandit, probabil ca ce ni se pare noua a fi gri, e foarte posibil ca lor sa li se para a fi magnific de alb, ca-n reclama la dero. Iar mega-revelatia asta m-a pocnit cand am deschis FB-u` si-am gasit ce-am gasit. nope, nu va zic, aproape ca mi-e rusine. :)) Si, ca sa vezi, abia cand realizasem si eu ca nu toti suntem la fel, acum ma intreb de ce nu e cum speram eu, ca poate ar fi mai bine, cand am vazut ce-am vazut. : )

I am no better than any of you, no, no, sa nu intelegem asta, nu judec, ca ma mai si cunosc si ma stiu ce-mi poate pielea de drac ["you're just like an angel, your skin makes me cry" sâc! :D], dar pentru ca tot ne lafaim intr-o tara cu libera exprimare [lol], adica de ce sa nu dau si eu o parere, ca se poarta.

Pfuai.

Ce de-a libertatea prost inteleasa, oamenilor. :)

Azi am mers pe trotuare diferite, caci, desi varsta inca n-ar trebui sa-si spuna cuvantul, uite ca am si eu niste ciudatenii, sa le zicem tabieturi de om batran, si merg de obicei pe fix aceeasi parte a strazilor [cunoscute].

Ca o paranteza, mi-a venit in cap expresia asta, cu tabieturi de om batran, pentru ca saptamana trecuta, la drum de seara, eram eu in sufragerie si mancam total nesanatos, la 12 noaptea, discutand diverse cu a mea mama, care statea intinsa pe canapea, cand, la un moment dat, conversatia ne este intrerupta brusc de 3kile jumate de oase si blana neagra. Pisica mea, o batranete de matza de 15 ani, se protapise in fata canapelei si isi revendica locul de pe aceasta, adica fix acel loc unde doarme in fiecare seara dupa ce pleaca ai mei la culcare. Adica, e 12, ce mai cautati aici, in camera mea, pe locul meu. Si ce, a tacut pana nu i s-a facut loc? Poftim, tabiet de om batran.

Asa ca, desi de obicei merg pe aceeasi parte a soselei, utilizand deci aceleasi trotuare, azi am zis sa fiu rebela si sa merg pe partea cealalta, luand aceasta decizie socanta chiar de 2 ori. O data dinspre metrou inspre serviciu, pe la mijlocul zilei, a doua oara seara, in drum spre casa. Si numai bine, caci chiar cand ajung aproape de casa, ce-mi vad ochii pe trotuarul celalalt, paralel cu mine fix in momentul respectiv ... uite cum se intampla un accident. :|

Si nu stiu daca e coincidenta sau nu, daca mi se transmit mesaje sau nu, dar in zilele in care am implinit 17 si 18 ani am fost lovita de masina pe trecerea de pietoni, iar saptamana trecuta am avut un al doilea accident cu mine la volan, la trecerea de pietoni unde l-am avut si pe primul.

Si nu stiu daca sunt eu aiurita sau nu si stiu sigur ca tuturor ne place o coincidenta sanatoasa, credem in romantismul si in semi-comicul situatiei, insa eu m-am zbarlit nitel la gandul ca or fi ele coincidente, coincidente, dar pana cand.

Anyway, moment`s gone, asa ca hai sa scoatem totusi ceva bun din panica asta si ia sa mai schimbam noi trotuarele - vai ce porno a sunat asta si eu chiar aveam un msj de transmis :))) - ia, ia sa vad eu cum va schimbati trotuarele, schimbati-le cu altceva, schimbati-le intre voi, schimbati-va si voi odata cu ele. Ca pe mine, uite, azi putea sa ma loveasca masina daca nu schimbam trotuarul. : )

Sau nu.

Ca doar stim ca nu e sa fie.

Doar stim ca alergam sa indeplinim acest task impus de... :| cine, uite ca la asta nu m-am gandit, de cine.

De noi,

de tine,

de mine,

de ei,

de noi,

de voi toti,

de mediul inconjurator,

de trafic,

de situatie,

de nervi,

de cafea,

de conceptie stramba,

de idei fixe,

de ... la naiba sa le ia pe toate. : )

Sa fii perfect nu e posibil,

sa fii de ajuns e prea putin,

sa fii cum trebuie nu e neaparat cum vrei,

sa vrei mai mult e civilizat,

sa primesti prea putin e incorect,

sa visezi e normal,

sa te pierzi in visare e prostesc,

sa fii prea lucid e idiotic,

sa gandesti prea mult e pierdere de timp,

sa te contrazici aiurea e obositor,

sa fii optimist e sanatos,

sa fii realist e minunat,

sa-ti doresti bine peste tot e normal,

sa le si fie asa e imposibil.

Totul e minunat. : )

Ma mananca sufletul sa urlu niste lucruri, atat de multe lucruri, sa ma apuc sa povestesc, sa zic, sa descarc, sa mai urlu putin si pe urma sa ma scufund intr-o mare de liniste. Nu sunt nici trista si nici foarte fericita, nici linistita si nici prea agitata, sunt plana ca o coala de hartie si parca nici nu mai stiu sa deosebesc stanga de dreapta, refugiile [de tramvai] de benzile normale de mers.

Dar, da, orice as face, ma mananca sufletul si-mi vine sa-l gadil, ca sa-l fac sa rada zgomotos si sa chitzaie si sa scoata din el toata energia care s-a strans, s-a acumulat, s-a incarcat si s-a aglomerat ... parca sub forma de drog.

Si-acum, legatura inapoi la viata reala, caci ne ancoram totusi in realitate, nu-i asa? [nu]

Am pus pariu pe-o sticla de Cola [de 3l, ce-i drept : ))], ca ma las de fumat. Hai.

song provided by Mireille.

La o bere, k ftl - sing me some more of your music, girl. : )

Ca vorbeam de scheleti in debara.

Mana sus cine n-ascunde ceva.

Orice.

Sa fie ceva nestiut de nimeni.

Sa fie un vis, o dorinta, o cicatrice, o fobie, o frica de moarte.

Sa fie o femeie sau un barbat, un copil, un zambet sau o pereche de ochi, un dans, o promisiune, o tacere, niste puncte de suspensie.

O viziune, o idee, un gand suspendat, niste cuvinte in neant.

Sa fie durerea nimicului.

Tristetea linistii insuportabile.

Furia nesupunerii.

Sa fie la ei acolo.

Cu lumina stinsa.

Cu liniste.

Da, sa fie liniste.

Just nod if you can hear me.

Cel mai greu in relatia cu oamenii este sa ii prioritizezi. Sau asa mi se pare mie.
Discutam aici in niciun caz despre situatii generale, caci asa Miez cum sunt, generalitatile imi cam vor displacea pe vecie. Consecinta acestui principiu, aplicat oamenilor pe care aleg sa mi-i tin in preajma, este faptul ca am langa mine destui omuleti foarte speciali [da, o specie de copii speciali, cu nevoi speciale]. Iar pe acestia, fie am ales sa ii consider unici pentru ca i-am descusut suficient de tare cat sa ajung sa le cunosc anumite detalii, prin care am creat o conexiune, fie sunt pur si simplu sclipitori de la mama lor si ma atrag ca becul pe un fluture de molie. :)
In conditiile in care fiecare din acesti omuleti inseamna ceva destul de mult pentru tine, iar fiecare din ei are cel putin cate o problema pentru care iti cere ajutorul, cam in acelasi timp ... cum poti sa-i spui unuia din ei ca fix atunci cand are cea mai mare nevoie de tine .... nu poti sa-i fii acolo? Reiterez, in conditiile in care oamenii iti sunt la fel de dragi, situatiile lor sunt similare, gradul de gravitate da pe-afara.

Cum prioritizam oamenii? Cine stie sa dea o solutie la ecuatia asta?

Si pe noi, pe noi cum ne prioritizam, daca suntem in aceeasi oala?

Ieri seara, pe intuneric, ca nu mai am bec in coltul strazii de mult timp, dar intr-un luminos moment de suporterism al miscarii feministe si a ideii egalitatii intre sexe dusa de-a dreptul la extrem, am hotarat sa pun 15 haine pe mine si sa plec pana afara, lopata de zapada included, ca sa dezgrop MZU-ul din zapada.

Zis si facut. Zis repede, ca pe olteneste ... facut intr-o ora jumate,ca pe ardeleneste, caci ce greu e sa fii mic. :))

Dar ce conteaza, conteaza ca am facut o chestie [fizica, hehe : )] on my own.

Poate ca la prima vedere nu inseamna mare lucru, pentru ca nu-ti trebuie cine stie ce, fizic, psihic, ca sa dai zapada, insa beneficiul real al acestui serviciu este ca am avut o ora si jumatate de ganduri aproape fara ganduri, curate de internet, telefoane mobile in buzunar, socializare, serviciu, tabele, relatii, oameni, tristete, nervi, agitatie, fuga, graba, repezeala, ameteala, teama, nesiguranta, extremisme, auto-mutilare morala, haos si alte asemenea sperietori de ciori si scheleti in debara ... doar omul fara ganduri si lopata lui de zapada. Si febra musculara de dupa, tot a mea. : )

Ok, recunosc, am zis "aproape" fara ganduri, pentru ca m-am amuzat la un moment dat gandindu-ma ca, no relevance whatsoever, desi este dovedit stiintific faptul ca femeile nu au testicule, totusi despre unele se stie domne ca ... au! : )

Si, chiar a meritat sa muncesc atat. Pentru ca pe urma am resimtit o mare satisfactie, iesind in oras sa-mi plimb MZU-ul. Mi-am scos cauciucurile buclucase la plimbare, am patinat, am dansat.

Me and my MZU, care-mi induce mereu o stare de libertate. : )